Fluturi [XVII]

Etichete

fluturi, intoarcere, moarte, new york love stories, povesti de dragoste, povesti de dragoste new york

Știți cât timp trăiește un fluture? O zi.

Nu, nu este adevărat. Majoritatea fluturilor trăiesc o lună, unele specii trăiesc chiar și mai mult, pe când altele nu apucă nici măcar o zi. Dar știți de ce majoritatea oamenilor cred că fluturii trăiesc o zi? Pentru că au nevoie să se mintă pe ei înșiși. Au nevoie de motive pentru a face lucruri nebunești, au nevoie de un fluture în care să se transpună și să se întrebe cum și-ar trăi viața dacă ar avea doar câteva ore la dispoziție. Au nevoie de un imbold dat de un fluturaș pentru a simți că trăiesc doar o singură dată. Vor să creadă că moartea nu stă după colț așteptându-i pe ei, ci pe fluturi. Mulți visează să fie fluturi și sfârșesc pe aceeași canapea la același post de televiziune, ascultând aceleași știri, dar cu alți protagoniști. De aceea se așează în cadă, dau drumul la apă fierbinte și-și taie venele pe orizontală. Pentru că au nevoie de atenție, nu de moarte. Fluturii ar tăia pe de-a lungul, ei vor doar un sfârșit.

Am crezut că este un detaliu pe care nu ar trebui să-l spun, dar voi trece peste legile morale (și așa nu este nimic moral în povestea asta) și vă voi spune că un fluture mic stătea tatuat sub sânul drept al ei. Al femeii pe care am lăsat-o în New York și pe care cred că o iubesc. Probabil de aceea am și dezvoltat în mintea mea acea întreagă teorie despre fluturi. Îmi plăcea să cred în ea. Îmi plăcea să cred că eu sunt doar un muritor atent să nu-i ating aripile ca să nu cumva să nu mai poată zbura, iar ea doar un fluture. Dar, ghiciți ce? Cred că i-am rupt aripile și acum zborul ei este unul de plumb. Un fel de suicid lent.

Au trecut câteva luni de când am părăsit New York-ul. Sunt în avion întorcându-mă acolo, cu frică, sorbind din același tip de whiskey, mai matur în gândire cu vreo cinci ani și îmbrăcat cu aceleași haine cu care am plecat. Totul este de culoare neagră. Niciodată nu este prea mult negru atunci când vine vorba de vestimentație. Nu mai am gândurile cu care veneam prima data. O nouă viață, un nou început, visul american. Toate astea sunt nimicuri și visuri de copil. Vreau doar să găsesc totul acolo așa cum am lăsat, mai puțin lacrimile de pe obrazul ei.

[…]

Și iată că am găsit totul la fel cum am lăsat. În casă nu a umblat nimeni, deși un alt rând de chei este la ea. Se pare că nu mi s-a simțit lipsa atât de tare. Am venit de la aeroport cu un taximetrist care vorbea întruna și care nu semăna deloc cu Ahmed. Oare ce face Ahmed? O fi scăpat de toate nebuniile legate de acel accident cumplit? De fapt, mi-ar plăcea să-mi pese de Ahmed, dar de când am pus piciorul pe pământ newyorkez nu am în minte decât imagini cu ea în diferite ipostaze în care am fost lăsat să o văd. Oare ce face? Unde este? Mă mai cunoaște? Oare are altă viață? Nu a trecut mult, nu merit să fiu uitat. Ar trebui să mă înțeleagă, a fost o urgență. Și îi pot explica faptul că am simțit nevoia să stau acasă câteva luni ca să-mi revin din diferite șocuri. Acum dramatizez ca o femeie.

Am tras draperiile și am lăsat soarele newyorkez să-mi intre-n casă. M-am dus la geam să mă uit la Empire State, însă frunzele din copacul vecinilor îmi blochează vederea. Nu e nimic, e vară, o să iau în scurt timp orașul la pas. Oare ce face toată lumea? Nu m-a sunat nimeni cât timp am fost acasă. Nici măcar Logan. Dar și eu am fost vinovat pentru că mi-a fost teamă să-i sun, neștiind ce le-a spus ea despre plecarea mea grăbită. Dar ea ce face, oare? Mai bine încerc să o sun.

Caut numărul în agendă, îl apelez și nu aștept mai mult de cinci secunde că o voce îmi spune că numărul format nu mai există. Fuck! Sper să o găsesc cumva. Mai bine mă apuc să despachetez repede și apoi plec să o caut. O să o caut în tot New York-ul dacă va fi nevoie. Trebuie să o văd. Dar…

Nu merit, nu merit să o mai caut. Am greșit, acum trebuie să suport consecințele. Am lăsat-o să mă iubească și am plecat fără vreo explicație, tot ce ating se transformă în regret. M-am așezat pe pe podea și am început să plâng. Nu știu de ce, nu știam de unde vin lacrimile acelea, însă oricât m-aș fi chinuit nu m-aș fi putut opri. Și a durat cam zece minute, până când mi-am adus aminte că am câteva pastile care m-ar ajuta. Uitasem să vă spun. Cât am fost acasă, o perioadă de aproximativ o lună am stat încuiat în camera mea, cu draperiile trase. Dormeam, fumam și schițam pe foaie clipele petrecute împreună cu ea în New York. Toate astea cică au fost doar o depresie urâtă și un prieten bun, medic psiholog, mi-a prescris câteva medicamente pentru a mă folosi de ele în caz de urgență. Le am la mine, se pare. Am înghițit repede câteva și m-am apucat să despachetez. Nu am reușit să termin de despachetat pentru că mă simțeam obosit și amețit. Am luat cu mine câteva haine să duc în dulapul din dormitor și am urcat cu ele.

Abia mai vedeam printre lacrimi și am bufnit instant într-un plâns isteric, de care oricărui copil i-ar fi fost rușine. Era aici, ea era în cameră și mă aștepta în patul meu. Era doar în lenjeria aceea neagră, la fel ca în noaptea în care ne-am cunoscut și dată cu același ruj, iar părul îi stătea exact la fel și nimic nu era schimbat, parcă și geamurile erau aburite, deși eram în toiul verii. Am văzut-o zâmbindu-mi și am sărit imediat lângă ea în pat, vrând să o ating, să o mângâi și să o sărut. Să-i mulțumesc pentru că m-a așteptat și să o sărut iarăși.

– De când ești aici? De ce nu ai spus nimic?

– Am vrut să fie o surpriză. Îți place ce vezi?

– Știi bine că da. Abia am așteptat să fiu iarăși cu tine.

– Cred, de asta nu ai dat niciun semn. Mi-am dat seama că te iubesc și nu am putut să îmi păstrez orgoliul rănit de plecarea ta.

– Mă bucur. Ce faci, cum ești? Pot să te sărut?

– Haide!

M-a tras peste ea și am început să o sărut. Apoi buzele mele tânjeau după gustul amar al parfumului de pe gâtul ei. Ce dor îmi era! Mâna ei căuta să-mi desfacă cureaua, în timp ce eu îi desfăceam sutienul și îi admiram trupul perfect. Am lăsat-o cu sânii dezgoliți, sărutându-i sfârcurile tari și apucându-i puțin brutal în mână. Fluturele acela tatuat sub sânul drept m-a făcut să revin iarăși la tandrețe și să o sărut încet, delicat, mușcându-i buzele. Îmi lipeam buzele de fiecare centimetru din pielea ei, iar pentru câteva secunde fluturele acela era centrul atenției pentru vârful limbii mele…și atunci mi-am dat seama că vreau să fiu un fluture. Mă simțeam amețit și aș fi vrut să-i spun totuși cât de mult țin la ea…

…taie pe verticală, nu are rost să cerșești atenție…taie…ești doar un fluture…poate cel de sub sânul ei drept….

Adio? [XVI]

Etichete

blog new york, din new york, din new york cu dragoste, ea, iarna new york, iubire, iubire in new york, iubire new york, James Blunt, manhattan, moarte, new york iubire, new york love, new york love stories, newyorklovestories, povesti de dragoste, povesti new york, primavara, straini, taxi

Oricine mi l-a scos în cale pe acest… ce-o fi el, e un mare dobitoc. Mi-a dat cheile apartamentului. Idiotul. Cu siguranță mă voi întoarce zi de zi acolo şi cu o plăcere sadică şi dulce voi rememora cum ne-am tras-o pe covor sau şi mai bine! Voi sta acolo zi de zi, ca o domniță captivată într-un turn blestemat de o vrăjitoare moartă şi îmi voi atârna în fiecare seară capul bălai pe marginea ferestrei, suspinând amar, cu dor, până când misteriosul şi prea iubitul fiu de nobil va veni să mă salveze din ghearele crudului destin. El se va întoarce şi râuri de dulceață şi miere se vor revărsa asupra noastră, vom respira iubire şi viaţa ne va zâmbi cu ochi de copil naiv. Probabil vom avea un băieţel care îi va purta numele, ori de ce nu? gemeni. Da, vom avea gemeni! Gemeni bucălați şi creţi care vor alerga cântând în jurul nostru. Viaţa va fi blândă, ruptă de filmele hollywoodiene, iar noi, cuplul ideal şi invidiat de vecini.

Bullshit! Părul meu nu e blond iar viaţa e o grotă infectă în care trebuie să ştii să îţi dozezi respirația dacă nu vrei să te sufoci. Eu aproape am făcut-o. Când crezi că dai de o gură de aer proaspăt, la următorul pas calci în rahat şi uite aşa dintr-unul în altul până cineva acolo sus decide că ţi-ai murdărit suficient de tare pantofii. De aia port pantofi cu toc mai mereu, îmi dau senzaţia că pot controla regulile şi că rahatul nu miroase atât de tare pe talpa roşie. Iar iubirea? Vreţi să ştiţi ce e iubirea? Ei bine dragilor, iubirea e o cârpă, din care unii îşi fac o inimă ce-o poartă la piept, iar alţii o folosesc ca să îşi steargă pantofii de mizeriile vieţii. Eu încă îmi port inima, pe când minunatul şi misteriosul meu străin îşi rezervă un bilet la prima clasă ca să o vadă pe biata martiră a iubirii, îngropată la zece metri sub pământ.

– E la zece metri sub pământ! Tu pricepi?!

Taximetristul se uită la mine prin oglinda retrovizoare cu o teamă uşor reţinută. Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. Spune că mă consideri nebună! Spune că a fost urât că nu ţi-am răspuns la salut! Spune că îmi vezi ochii plânşi în reflexia oglinzii! Spune că marea iubire a vieţii tale există! Spune! Nu mă lăsa să îţi aud tragica şi lacrimogena discuţie cu părinţii, plus că nu îmi dau seama dacă tu ţi-ai tras-o cu tipa aia timp de patru ani, ori maică-ta. Nu mă lăsa cu nişte bucăţi de metal în mână şi cu căcatul ăsta de inimă in piept.

– Schimbă direcţia şi du-mă în Central Park! Şi grăbeşte-te! Trebuie să îmi curăţ pantofii.

Strâng cheile în mână şi încă nu îmi pot da seama cum de am fost atât de naivă. Da, draga mea, cunoşti un tip dintr-un morman de alţi tipi, ţi se pare ţie că-i aşa… mai special şi ce faci? Îl bagi în pat, îi oferi cale liberă prin intimitatea ta, ba chiar îl inviţi să îţi cunoască tabieturile, temerile, prietenii, trecutul, trupul. Well done! Cred că mă voi opri pe drum să îmi cumpăr o geantă. Trebuie să îmi răsplătesc realizarea.

Îi las banii pe banchetă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, dar oricum nu mai contează, trântesc portiera şi fug spre parc. E drăguţ astăzi, agreabil pot spune. Mă îndrept spre Bow Bridge, în timp ce încerc să îmi şterg lacrimile care nu ştiu cum mi-au ajuns pe buze. Uneori îmi intră chestii în ochi şi mă fac să lăcrimez, de data asta cred că nişte deziluzii au fost de vină. Mi s-au înfipt în retină şi am auzit că e destul de greu să le scoţi, dar cică în timp, lăcrimarea trece de la sine.

Dacă aţi putea vedea minunăţia de apă care se întinde la picioarele acestui pod, cu siguranţă nu aţi părăsi New York-ul, nici măcar pentru o înmormântare. E frumos şi linişte aici, miroase a primăvară şi nebunii ăştia fac jogging în hanorace în culori neon.  Soarele sărută obrajii lacului iar mâinile mele alunecă peste marginea podului. Simt o briză uşoară trecându-mi printre degete şi încerc să o prind printr-un gest molatic. O nu! Nu! Cheile! Cheile au căzut! Au căzut în lacul ăsta întins şi nu le voi mai găsi niciodată!

Eh… ce păcat! Cer o ţigară unui tip în hanorac portocaliu şi o aprind ascultându-mi ritmul tocurilor pe asfaltul rece. Trag cu sete din ţigara uşor mentolată şi îmi privesc pantofii. Curaţi ca aerul de primăvară!

Adio! [XVI]

Etichete

despre moarte, din new york cu dragoste, iubire, newyorklovestories, povesti de dragoste, proza new york, volum proza online

Probabil mă veți considera incult, dar nu îmi pasă, trebuie să recunosc. Nu sunt un mare fan al filmelor vintage: James Dean, Audrey, Marilyn și alți actori asemenea nu prea-mi stârnesc mie interesul. Probabil de aceea am și adormit în timpul filmului, după ce am mai schimbat câteva cuvinte cu ea și m-am holbat într-un mod destul de nesimțit, realizez acum, la sânul ei aproape dezgolit. Apoi am adormit și am uitat totul. Somnul rezolvă toate problemele. Probabil pentru că este verișorul morții.

Acum, când vă scriu, îmi dau seama că întreaga noastră poveste a stat sub aripile negre ale morții, atunci când nu ne iubeam ca niște tâmpiți inconștienți. Ca și cum acest capăt de drum, acest nivel prin care trecem cu toții la un moment dat nici, nu ar fi existat. Da, probabil iubirea este sentimentul mai dominant. Poate că iubirea învinge frica morții, dar rămâne să vedem…

M-am trezit panicat. Și nu fiindcă avusesem vreun coșmar și aveam nevoie ca ea să mă liniștească și să-mi șteargă broboanele de sudoare de pe frunte, ca într-un film din ăla hollywoodian, ci pentru că telefonul urla în continuare, indiferent de cât de mult am respins apeluri văzute printre genele grele și ochii umezi și obosiți. Ea nu mai era lângă mine pe canapea, probabil s-a dus în dormitor să doarmă. Nu am mai rezistat și am răspuns apelului care nu înceta.

– DA?!

– Ce dracu’ faci cu telefonul ăla?!

– Dorm, mamă, ce e? Nu putem vorbi mai târziu?

– Trebuie să vii acasă! A murit! A murit…

Începuse să plângă în hohote. Nu înțelegeam nimic. Am izgonit cu ură tot somnul și m-am ridicat brusc din pat. M-am apropiat de geam, am tras draperiile și simțeam nevoia să mai văd New York-ul. Dar tot ce vedeam era negru. Negrul zorilor de zile amare precum parfumul de pe gâtul ei. Negru și lumini haotice pe care nu puteam să le mai înțeleg. Mi se înmuiaseră picioarele. Mai mult ca sigur era vorba de tata.

– Dar mamă…am vorbit cu el acum două zile. Ieri mi-ai spus că e bine, ce naiba…Ce a pățit bătrânul? Liniștește-te dracului! Iartă-mă, iartă-mă, nu mă pot controla.

Lacrimi fugeau pe obrajii mei ca într-un maraton în care câștigătorul își poate păstra viața mizerabilă. Mi-ar trebui și mie unul…

– Nu, nu taică-tău!

– Atunci de ce ești în halul ăsta? Cine a mai murit? Iar faci din lucruri mici o tragedie?

– A. a murit! Iubita ta! Mă rog, fosta, nu contează acum. A murit, a murit…

Cum naiba s-a transformat viața mea în halul ăsta în timpul unui somn? A. a fost iubita mea. Toți credeau că este aleasa. Ce cuvânt pentru oameni mici. V-am spus de ea atunci când vă povesteam despre călătoria mea cu avionul care mă aducea în New York. Ai mei au adorat-o și A. a ținut locul a mai bine de patru ani fericiți din viața mea, dar am știut amândoi că totul se termină atunci când trebuie să se termine, deși nu am putut accepta niciunul. De aceea am venit aici, să fiu cât mai departe și să nu mai interacționez cu ea aproape zilnic, în calitate de foști iubiți. Dar acum mă simt absurd și penibil. Vinovat și neîndreptățit. E vina mea că a murit. E vina mea că am o viață nouă și mă simt mai bine decât am fost vreodată și am întâlnit ceva mai bun decât ce am avut. E doar vina mea că totul a decurs așa. Abia mai puteam trage aer în piept printre suspine și hohote surde de plâns. Nu voiam să trezesc noua mea viață. Voiam să o las cum a adormit. Fericită și împlinită. Cu un scop și cu o direcție. Cu sânul dezgolit și cu buzele sărutate excesiv de mine. Am crezut că viața poate fi și ușoară.

– Cum…cum s-a întâmplat? Spune-mi, mamă, te rog!

– Liniștește-te! Să nu faci vreo prostie, te implor!

– Spune-mi, mamă! am strigat la ea și mi-am supus corzile vocale unei torturi masochiste. Gâtlejul meu cerea apă și aer, sufletul cerea liniște și gâtul o sfoară, probabil.

– Avea…avea cancer. De doi ani…mi-a spus că nu a vrut să-ți spună fiindcă își dorea tot ce e mai bun pentru tine, nu un lanț care să te țină legat de ea doar fiindcă se va transforma într-o legumă și tu vei fi prea bun ca să mai pleci atunci.

– De ce nu mi-ai spus?!

– M-a rugat să îi promit!

– Te-a rugat să îi promiți…știa de boala ei dinainte să ne despărțim și mie nu mi-a spus nimic? Doamne…

– Vii acasă?

– Nu știu!

Am închis receptorul și am privit iarăși pe geam. New York-ul începea să se trezească la viață și străzile se luminau cu zorii unei noi zile care se scurgea peste acest oraș în care am trăit într-o lună cât alții în alte vieți. Am vrut să mă întorc la frigider și să scot o sticlă de alcool de acolo, însă am văzut-o pe ea cum stătea cu capul sprijinit de perete și mă privea cu lacrimi în ochi.

– O să pleci, nu?

– Da…Nu vreau, dar mă simt atât de vinovat încât acest lucru mă va împinge la sinucidere dacă nu-mi iau rămas bun.

– Aha…

– Haide cu mine! Da, haide cu mine, e cel mai bine!

– Ești un prost, prostule! Merg cu tine la înmormântarea fostei tale iubite cu familia ta și a ei acolo în calitate de ce?! De iubita ta?! Maturizează-te dracului!

– Iartă-mă, nu m-am gândit. Iartă-mă, dar voi veni înapoi, promit!

– Sunt sigură de asta! Să nu mă mai cauți niciodată. Mă duc să mă îmbrac și să nu te aud că tragi de mine. Nu poți să spui nimic din viața ta, ești prea orgolios să faci asta. Încurci viețile altora și le lași așa, încurcate…atunci când și ei cred că ai reușit, în final, să le salvezi…ești așa de prost…

A început să plângă și să mă strângă în brațe precum un om care încearcă să se salveze de la înec. Apoi s-a întors în dormitor și s-a îmbrăcat repede. A vrut să plece imediat, însă am strâns-o de braț și am oprit-o.

– Mă voi întoarce la tine!

– Puțin îmi pasă…

– Măcar ține astea, te rog mult. Nu știu ce se va întâmpla, dar nu am încredere decât în tine.

I-am pus în mână al doilea set de chei de la apartament și am lăsat-o să plece trântind ușa în urma sa și cu tocurile plângând pe asfaltul umed al dimineții. Am citit în cărți, am văzut în filme, dar nu credeam că viața are așa o plăcere în a fute tot ce prinde.

Our love is in danger

Rămâi [XV]

Etichete

acasă, blog new york, central park, despre new york, dragoste, ea, iarna new york, iubire, iubire in new york, iubire new york, James Dean, love stories, new york, new york blog, new york city, new york dragoste, new york love stories, povesti de dragoste, povesti de dragoste din new york, povesti new york, Rebel Without a Cause

Capul lui se odihneşte încă pe picioarele mele, iar duşul fierbinte despre care îmi vorbește nu are sens pentru mine. Chiar dacă mi-aş dori să rămân cu el aici, câteva vieţi poate, orgoliul mă trage de mânecă “Fii rea! Ridică-te şi pleacă!”. Mă ridic încet de pe canapea, urmărindu-i tot timpul reacțiile  Pare uşor surprins  doar ce? Chiar credea că voi sta aici, cu el?

–  Atunci nu fi un bărbat prost, care se roagă de o femeie. Îi spun incisiv în timp ce îmi închei nasturii de la haină.

– Chiar îţi plac jocurile astea idioate? Îmi spune ridicându-se încruntat înaintea-mi. Ochii lui spun poveşti de acasă, poveşti triste, presărate cu deziluzii şi dezamăgiri şi totuşi e un bărbat puternic, New York-ul nu este pentru oameni slabi. Sper doar că ştie ce vrea.

– Uite cum stă treaba. Te cunosc de vreo două zile, am petrecut nişte momente frumoase, ne-am apropiat puţin… puţin cam mult dacă mă întrebi pe mine. Nu te cunosc, străine. Nu ştiu de unde vii, încotro te duci, dacă vrei să fiu sinceră îţi spun că nici nu îmi amintesc numele tău. Mi-e greu să te descifrez. Pe de o parte eşti suficient de naiv încât să te plimbi seara prin Central Park, iar pe de altă parte, ai suficient curaj să te legi de o femeie despre care nu ştii nimic. Îţi pot face mai mult rău decât bine.

Îmi iau telefonul de lângă ceaşca cu cafea şi mă îndrept spre uşă, fără să îi las vreun moment în care să spună ceva. Cobor în grabă scările, dar încă îi simt privirea în urma mea. Afară ninge parcă tot mai tare, iar taxiurile trec în grabă pe lângă mine, ignorându-mi mâna ridicată în aer. Perfectă sincronizare! Vreau să plec cât mai repede de aici, înainte ca remuşcările să mă ajungă şi niciun taxi dintre sutele care trec pe lângă mine nu binevoiește să oprească. Mă îndrept cu paşi repezi spre staţia de metrou, deşi trebuie să recunosc că nici nu mai îmi amintesc cum arată metrourile de aici.

Simt picăturile calde cum se scurg pe spatele meu. E atât de multă lumină aici şi miroase a acasă şi a scorțișoară. Probabil dacă mi-aş fi ascultat orgoliul încă aşteptam metroul, în timp ce încercam să mă feresc de privirile încruntate ale celor din jur. E nebunesc tot ce se întâmplă, devenim atât de uşor dependenți unii faţă de ceilalţi.

Ies din baie cu prosopul tacticos prins în jurul meu şi îl găsesc pe canapea butonând telecomanda. Se uită în gol şi zâmbeşte larg, de parcă zgomotele de nedescifrat ale televizorului nu ajung la urechile lui. Mă apropii de el şi mă aşez alături.

–  Ştii…dacă ştiam că mă voi bucura de tratamentul ăsta din partea ta, ne-am fi cunoscut mai repede. Îi spun zâmbind în timp ce îi iau telecomanda din mână, însă fără să îmi înţeleg sensul propriilor cuvinte. Se pare că mă preschimb din nou în adolescenta timidă, incapabilă să vorbească cu el.

– Înţeleg ce vrei să spui, poate aşa a fost să fie, chiar dacă eu nu cred în aşa-zisul destin. Nu ţi-e frig?

– Nu.  Uite! Rebel Without a Cause! La ora asta? Cine ar fi crezut? L-ai văzut?

-Aş zice că nu, doar ca să rămâi să ne uităm împreună. E ceva fascinant în legătură cu James Dean, e imposibil să-i ratezi filmele.

-Dar cine a zis că plec?

Sex și sinucidere [XV]

Etichete

despre new york, dus fierbinte, iarna, iubire, new york love stories, povesti de dragoste, povesti new york, proza scurta, sex, sinucidere

Îmi luasem și eu cafeaua și m-am așezat pe canapea. Intenția mea era să stau lângă ea, dar picioarele ei erau precum perna la care visezi după cea mai obositoare zi. Așa că m-am lungit pe canapea, cu capul pe picioarele ei, și țineam cana de cafea pe piept. Oare câte gânduri negre au murit în cafele de aceeași culoare? I-am ascultat atent discursul despre ea și nu o consideram deloc cum credea. E omenesc să fii fericit. Indiferent de natura motivului care îți provoacă starea asta. Oricum, trăim în lumea în care cuvântul acesta, fericit, devine tot mai rar folosit, așa că te poți considera norocos dacă simți acest sentiment. Cine mai are nevoie de explicații? Eu nu.

-Dar, în fond, e un tavan frumos, i-am spus după trecerea grăbită a câtorva secunde de când mi-a povestit puțin despre ea.

-Nu ai înțeles nimic din ce am vorbit aici, nu?

Părea amuzată de întrebarea mea, ceea ce mă făcea și pe mine fericit. Ah, fericire! Mirosul de cafea se împletea armonios cu mirosul parfumului ei și simțurile mele o luau razna cu fiecare secundă care trecea lângă ea. Aș vrea să o sărut, să gust cafeaua de pe buzele și limba ei, însă aș părea un prost care cedează ușor precum un adolescent virgin atunci când reușește să își strecoare mâna pe sub sutienul iubitei sale. Dar ea este iubita mea?  De fapt, ce suntem noi? Cred că doi oameni care și-au găsit un mare lucru în comun. Suntem bântuiți de aceiași demoni. Am căzut pe gânduri căutând imperfecțiuni pe tavanul din sufrageria mea și trăgând cu ochiul la expresia feței și la buzele ei. Am observat că, deseori, se uita la mine și își mușca buzele constant privind în gol. Probabil ne gândim la aceleași lucruri.

-La ce te gândești acum? M-a întrebat brusc, luându-mă pe nepregătite.

-Mmm…

-Nu te gândi să mă minți, doar spune-mi adevărul. La ce te gândeai atunci când te-am întrebat?

-La sex și sinucidere.

-O combinație perfectă.

-Și letală! am completat-o, iar în momentul acela păream că trăim împreună de câteva vieți și că stăm acolo doar ca să ne relaxăm. Ca o familie fericită într-o zi de iarnă uitată și de Dumnezeu și de Diavol.

-Sper să se oprească odată ninsoarea asta. Nu am de gând să rămân izolată așa departe de casă.

Într-adevăr, cerul era gri încă de la orele dimineții, iar ceața nu s-a mai ridicat deloc. Pe lângă toate astea, ningea abundent cu fulgi imenși, iar în casa asta era cald și nu mi-aș fi dorit să fiu în altă parte sau într-o altă companie. Bine, poate renunțam pentru o cabană în mijlocul munților, un foc în șemineu și pături groase din blănuri de animale sub care să stăm goi, pe podea, transpirați, savurând o ciocolată caldă cu whiskey și câteva cutii de Pringles. Simțindu-i sânii goi și umezi pe spatele meu și piciorul gol pe abdomenul meu, auzind lemnele cum pocnesc în foc și mușcându-i buzele pentru a o excita încât să o mai facem o dată. Dar cadoul ăla nu mă lăsa să visez și nici gândul că poate să simtă ceva și pentru alt bărbat. Chiar dacă sentimentele, probabil, au murit atunci când a murit și el, împrăștiindu-se pe asfalt. La fel ca și creierii dobitocului.

-L-ai iubit?

-Tocmai ți-am spus că mă simt ca dracu’ fiindcă simt un fior de fericire în mine de când l-am văzut cum zace pe stradă. Ce e cu întrebarea asta?

-Întrebam și eu.

-De parcă ți-ar păsa, oricum.

-Poate.

-Vreau să plec acasă. Am nevoie să chem un taxi. Unde mi-am pus telefonul?

-De fapt, știi unde ți-ai pus telefonul, dar vrei ca eu să te opresc. Ceea ce și eu îmi doresc, deoarece îmi placi enorm și am sentimente pentru tine. Nu mă pune să dezvolt, nu sunt genul care să vorbească despre așa ceva. Iar eu sunt mizerabil atunci când îmi sunt tot eu companie. Rămâi. Nu mă pune să te rog după tot ce s-a întâmplat astăzi. Nu mă face să par un prost care se roagă de o femeie să rămâna la el. Nu ai nevoie de taxi. Ai nevoie de un prosop și un duș fierbinte. 

Tavanul [XVI]

Etichete

cafea, ea, manhattan, new york, new york city, new york love, new york love stories, newyorklovestories, ny, povesti din new york, tavan, tavanul

Înaintea ochilor mi s-au derulat o serie de imagini pe care cu greu le pot descrie acum. Conrad a murit în cel mai stupid mod cu putință iar eu stau pe canapea, în casa tipului cu care mi-am tras-o aseară şi încerc să îmi ascund gândurile. Are un apartament drăguţ, nou, fără prea multă mobilă, minimalist, aflat în contradictoriu cu personalitatea lui, iar acum presupun că face o cafea, pe care mi-o va aduce fără zahăr şi pe care va trebui să o accept politicoasă. În casa unui străin cu toţii suntem docili. Privesc tavanul alb, perfect, fără crăpături, fără poveşti şi îmi doresc să fiu exact ca el, simplă, albă, fără trecut. Uneori îmi vine să râd atunci când mă gândesc la ce-am ajuns. Ca acum de exemplu. Sunt aici, cu garda jos, cu machiajul întins şi cu o cutie cu inimioare lângă mine, oh şi cu un tip care probabil crede că în timpul liber mă prostituez sau ceva de genu. Oricum e o prostie. Conrad era mai degrabă genul de tip care merge din casă în casă pentru a vinde cine ştie ce căcat vreunei bătrâne pe care o linguşea până îi storcea şi ultimul bănuț, nicidecum genul de tip care să conducă un bordel. Sunt curioasă totuşi ce era în cutia aia, poate un colier de prost gust, ori un parfum scump al cărui miros mi-ar fi provocat greaţă, ori poate cheile unei maşini. Sper să nu fi fost cheile unei maşini.

– Am făcut cafea. Haide, ia-o! îmi spune privindu-mă, însă fără să schiţeze vreun zâmbet. Nu pare nici supărat, nici stresat, ba chiar pot zice că emană un calm care mă scoate din sărite.

– Mersi! Iau cafeaua şi o gust. Are zahăr. Mă uit uşor mirată spre el, apoi continui să fixez tavanul.

– Ce-ai? Nu vrei să vorbim? Ai de gând să stai cu ochii-n tavan?

Dau din cap că nu şi îmi muşc, fără să vreau, buzele. Îmi vine să plâng când mă gândesc la ce părere ar putea să îşi facă dacă i-aş spune adevărul, dacă i-aş spune că moartea idiotului ăluia mă bucură până în adâncul sufletului, dacă i-aş spune că mă simt liberă şi că sunt fericită.

– Să înţeleg că nu merit nicio explicaţie? Mă întreabă încruntându-se.

– Vezi tavanul ăsta? Eu nu sunt aşa, ci mai degrabă un perete frumos colorat, însă dărmat. Nu cred că ai timp să cauţi pe sub dărmături, iar probabil dacă ai avea, nu ai găsi nimic. Cu toţii avem un trecut de care ne ferim mai mult sau mai puţin. Nu ştiu ce-ai vrea să îţi spun, dar te pot asigura că lucrurile nu stau aşa cum crezi tu. Moartea tipului nu mă afectează în niciun fel. Cred că a fost un şoc de moment, nu sunt genul care să se smiorcăie din orice, doar că acolo, în nebunia aia, maşinile de poliţie, sângele de pe şosea, taximetristul ăla disperat, toate m-au făcut să cedez, mă înţelegi? M-au făcut să mă simt vinovată. Ştii… atunci când eşti mic şi te cerţi cu cel mai bun prieten de la grădiniţă din cauza unei jucării? şi îţi doreşti să cadă din leagăn doar pentru că te-a supărat? iar el chiar cade? Aşa m-am simţit acolo. Conrad a căzut de pe cel mai înalt leagăn, iar creierii lui au rămas acolo. Diferenţa e că atunci când erai mic fugeai la prietenul tău şi îţi părea rău de ce s-a întâmplat, dar eu, acum, sunt fericită.
Nu te uita aşa la mine, ştiu că nu mă înţelegi. Nici nu trebuie. Mai ştiu că eşti curios ce era în cutia aia. Şi eu sunt. Probabil un cadou care să mă convingă că relaţia cu un om influent aduce numai beneficii. Aduce, de ce să mint? doar că preţul e prea mare. Eram o copilă cu idealuri, cu scopuri, cu ţeluri de atins, iar el a fost primul care mi-a oferit resursele necesare. Nu a fost un act de filantropie, ci doar o metodă prin care să îmi strângă lanţul în jurul gâtului. Tu crezi că aici e suficient să predai engleză unor copii? Aici vii mort şi renaşti prin oportunităţi de care eşti nevoit să profiţi cât mai mult. Să predai engleză… Americani proşti. Au nevoie de străini care să-i înveţe pe copii limba cu care s-au născut. Nu te uita aşa la mine, nu vreau să-ţi citesc mila în privire pentru că îmi provoacă silă.

Nori negri [XVI]

Etichete

accident, dragoste in new tork, evenimente new york, intrebari, iubire, moarte, moarte new york, new york love stories, povesti de dragoste new york, proza

Nu știu motivul, poate m-am obișnuit cu moartea, poate am dansat cu ea și i-a plăcut, dar trece des pe lângă mine și, ultima oară, adică acum, nici măcar nu m-a mai surprins. S-a auzit un zgomot destul de mare, încât toată intersecția să tresară și să-și pună întrebări. Oricum, în următoarele secunde erau în mijlocul șoselei aproape toți. Ca animalele de pradă când simt miros de sânge. Nu pot să-mi explic calmul meu. Probabil se datorează faptului că am vrut să plec de lângă ea, definitiv, acum cinci minute, iar acum stă în fața mea, cu ochii mari, albă la față, cuprinsă de spaimă și uimire. Am lăsat totul în voia sorții și soarta mi-a scos-o iarăși în față. Printre fulgi de nea care cad abundent din norii revărsați asupra New York-ului. Nori care ascund vârfurile zgârie-norilor. M-am uitat puțin pe stradă, spre locul de unde s-a produs acel sunet îngrozitor care a adunat jumătate din New York parcă acolo. Mi-am mutat privirea după câteva secunde. A fost de ajuns să văd capota făcută praf a unui taxi și sângele cum se împrăștie pe lângă pantofii curioșilor opriți să facă poze sau să se mire. Îl va spăla ninsoarea asta. La fel cum spală totul de pe străzi. Jegul, curvele, alcoolicii, și alte scursuri produse de societatea modernă americană. E o vreme minunată să te plimbi îmbrăcat în negru cu o coasă în mâna dreaptă. Uneori înțeleg și moartea. Uneori nu îmi pasă de oameni, la fel cum nu îmi păsa nici de amărâtul care și-a lăsat creierii pe capota taxiului și sufletul pe străzile din New York. Orașul ăsta m-a făcut cinic, iar mie destinul tocmai mi-a zâmbit. Ea stă la cinci pași în fața mea, traumatizată clar de ceea ce vede. Eu nu am mai băgat în seamă ce se întâmplă acolo.

Am trecut în mers pe lângă ea, cu gluga încă pe cap, nins și fericit. Am apucat-o de braț, destul de brutal.

-Mergi mai departe. Mergi! Nu trebuie să vezi asta.

Se uita nedumerită la mine, pierdută și lacrimi mari îi inundau ochii. Parcă nu mă înțelegea, parcă nu înțelegea ce vorbesc, parcă mă pierduse cu ani în urmă iar acum m-a regăsit. Lacrimile i-au năvălit într-o fracțiune de secundă obrajii. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Fusese acasă? Văzuse biletul pe care i l-am lăsat? Dar când să ajungă la ea? Nu, nu avea cum. Fără să spună nimic se uita la mine cu ochi mari și îmi mângâia trăsăturile feței cu o mână ca de gheață. Îmi era milă de ea. Nu știam cum să reacționez, nu știam ce voia de la mine. Ochii îi erau fixați pe mine și lacrimile nu i se puteau opri. Mă mângâia încontinuu. Mi-a dat și gluga jos de pe cap.

-Da, exist! Liniștește-te, te rog. Ce ai?! Zi „merci” că tu ești bine, putea fi altcineva în locul tipului ăla. Eu, de exemplu.

Mereu aleg cele mai proaste exemple. Asta a făcut-o să izbucnească în hohote isterice de plâns. Simțeam cum fulgii ne învelesc și cum îmi intră pe ceafă, căutând locul cel mai călduros de pe spatele meu. Acela unde unghiile ei au lăsat semne adânci. Încercam să o trezesc din starea asta, să o fac să plece de acolo. Probabil o va durea, dar nu știu ce pot face. Am smucit-o puțin mai tare de braț și am tras-o să meargă. Îi auzeam tocurile cum plâng pe pavajul proaspăt nins și cum se completau cu suspinele ei. Acum cântă un cântec al durerii, și ea, și ceea ce poartă. Nu înțeleg ce poate să o termine așa de tare. E doar moarte. Da…e doar moarte. Am reușit să fac câțiva pași cu ea când m-am auzit strigat de cineva a cărui voce îmi părea cunoscută de undeva.

-Domnule, domnule! Stați!

M-am întors, uitându-mă înainte de asta la ea pentru a vedea cum se simte. Fața îi era încă albă, dar gerul i-a ascuns lacrimile. Doar ochii mai erau roșii și machiajul puțin stricat. S-a întors și ea o dată cu mine.

-Sunt eu, Ahmed, taximetristul! V-am adus în ziua când ați venit aici. Vă rog, amintiți-vă!

-Da…da! Știu. Parcă a trecut atâta timp de atunci. Ce se întâmplă astăzi?! De ce dracu sunteți toți așa de panicați?!

-Am o mare rugăminte la tine. Te rog, ascultă-mă și nu pleca! Ajută-mă! Sunt disperat!

-Spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat mai întâi!

-Vreau să mă ajuți! Vreau să fii martor!

-La ce să fiu martor, omule?

-La accidentul ăsta! Eu conduceam taxiul ăla. Vreau să fii martor și să dai o declarație cum că vitcima nu traversa regulamentar. Nu mint! Era la cinci metri de trecere când a vrut să traverseze intersecția, dar impactul l-a aruncat aproape pe trecere, iar toți ăștia au văzut prea târziu, abia când mașina era deja peste el și el pe trecere.

-Ești nebun?! Vrei să mint în instanță? Vrei să depun o mărturie mincinoasă?

-Nu, nu, nu e mincinoasă, vă jur! Vă jur! Așa s-a întâmplat. Te rog, ajută-mă, ești singura mea cale de scăpare. Ți-am spus că dacă va fi, destinul mi te va scoate în cale!

-Sunteți niște handicapați toți! Numai despre destin știți să vorbiți. Destin, tv și hamburgeri. Idioților! Și despre câcaturile astea am început și eu să vorbesc.

Un țipăt m-a făcut să tresar din discursul meu împotriva națiunii americane. Ea se uita către locul accidentului și plângea în hohote, chiar țipa. Corpul victimei era pus pe targă de către medicii ambulanței care doar ajunseseră. Nu mai era nimic de salvat acolo, era clar după rana de la cap pe care o avea. Lumea plimba pe acolo o cutie de cadou plină de sânge. Ea se uita fix la acea cutie și țipa. Era peste puterea mea de înțelegere. Eram copleșit de sentimente de milă, de întrebări, de rațiune. Toate erau împotriva mea. Corporatiștii urmăreau curioși din birourile lor evenimentul. Între timp mai numărau niște bani. Nu putea să li se oprească job-ul din cauza unui mort pe străzile New York-ului. Probabil mai erau zeci ca el la aceeași oră. Ea mi-a făcut un semn disperat spre acel cadou și a reușit să spună printre suspine:

-Du-te și ia ăla!

-Ce dracu’ ai?! Ai înnebunit cu totul? Încetează cu porcăria asta, cine ești tu să iei cadoul ăla?

-Du-te naibii și ia ăla! a țipat la mine cu toate puterile ei.

-Stai! Ahmed, dă-mi o carte de vizită. Nu am cum să rămân acum, trebuie să mă duc cu ea undeva. O să te ajut cu mărturia aia, vedem ce putem face. Te voi suna când voi putea.

-Oh, mulțumesc domnule! Vă datorez viața! Mulțumesc, mulțumesc! Mă duc acum acolo, să dau declarații la poliție și ce mai trebuie.

Am avut noroc că animalele astea pe care zăpada se pare că îi curăță de pe străzi cam greu au tot dat din mână în mână cadoul ăla din primele clipe ale accidentului, astfel încât nu mai putea fi considerat o probă pentru poliție. Până să ajung acolo, cutia era goală și lăsată în stratul subțire de zăpada de pe stradă. O pată de sânge se împrăștia încet, încet de pe cutie cu ajutorul fulgilor de nea. Am luat cutia și i-am dus-o. Am observat chiar când am ajuns lângă ea că pe cutie era scris numele ei și erau desenate în cel mai neîndemânatic mod posibil câteva inimioare. I-am aruncat-o la picioare. Regret gestul, dar nu-mi puteam stăpâni sentimentele care mă încercau atunci. Brusc, nu îi mai păsa de cutie, iar privirea ei mă fixa numai pe mine. Încerca să-și potolească lacrimile și să vină lângă mine. A luat cutia goală în mână și a venit lângă mine:

-Hai…haide. Haide să mergem undeva.

-Nu-mi vine să cred că-l cunoșteai și mie mi-ai spus că te duci la birou. Cine e, iubitul tău?! Zi-mi! Venea cu cadouri la tine? Poate că îi ofereai și un bun-venit călduros, imediat ce plecam de la tine. Acum stă cu creierii împrăștiați pe șosea.

-Nu am chef de câcaturile astea. Sunt în ultimul hal, uită-te la mine! Crezi că pentru el plâng și acum? Plâng că trebuie să afli tu lucruri din trecutul meu! Și nenorocitul ăla nu trebuia să moară așa. Doamne…și iarăși lacrimi îi curgeau șiroaie pe obraz. Haide să plecăm de aici. Plec doar eu dacă tu nu vii.

-Haide, urcă-te în taxiul ăla!

-Mă lași singură?

-Nu, dă-te mai încolo. Manhattan. 43 West 88th Street, i-am spus taximetristului.

Totul seamănă cu ziua în care am venit aici. Aceeași adresă, aceeași culoare galbenă, doar că totul în mine este schimbat. A trecut atât de puțin timp și s-au petrecut atât de multe evenimente, toate cu o umbră dubioasă a morții peste ele. Ciudat este că nu simțeam tristețe, nici regret pentru moarte bietului om. Mă simțeam chiar confortabil. Probabil tot câcatul ăsta cu soarta pe care îl invocă americanii are o noimă. Poate soarta m-a ales pe mine pentru a o avea pe ea. Poate că mi-am dorit atât de tare să o am încât moartea a ales acolo unde a considerat că nu se mai poate face nimic. Poate totul se învârte în jurul femeii ăsteia care și-a pus capul pe umărul meu, ca și cum a găsit cel mai comod și liniștit loc din lume. Sau poate m-am împrietenit atât de bine cu moartea atunci, în Central Park, încât mă consideră un prieten bun și mă mai lasă pe aici. Măcar cât să o pot iubi. Sau răni. Empire State Building-ul arată la fel ca azi-noaptea, când tot ce auzeam erau gemetele ei calde și tot ce gândeam era în ce poziție să o mai facem. Nici sexul, nici moartea și cred că nici rock ‘n roll-ul nu pot mișca unii coloși de beton precum clădirile New York-ului.

Galben, roșu [XV]

Etichete

Alexander Conrad, cofetărie, Conrad, ea, Galben, iubire, manhattan, new york, new york blog, new york city, new york love, new york love stories, povesti de dragoste new york, roșu, vișine

       În viață, ca în orice altceva, nu le poți avea pe toate, iar pe mine liniștea mă ocolește cu eleganță. Tocmai am primit un telefon la care îmi doresc să nu fi răspuns, iar acum cobor scările, în timp ce încerc să îmi opresc lacrimile. L-am lăsat singur, în bucătărie. Sper doar să mănânce ceva. I-am spus că a intervenit o problemă la serviciu, dar numai Dumnezeu știe ce se întâmplă acum în mine.

       Acum cinci ani, pe când abia mă loveam de haosul și de exuberanța de aici, eram, recunosc, un copil naiv. Știam că am nevoie de un suport financiar, știam că mama nu mai putea sacrifica nimic și că eram datoare să îi răsplătesc toți anii în care s-a neglijat pe ea, numai pentru binele meu. Era o presiune pe care singură mi-am impus-o, iar o cameră mizeră, undeva la periferia orașului și un post ridicol de prost plătit, de suplinitor pentru clasa a-III-a, nu erau modul în care cineva ca mine și-ar fi găsit mulțumirea. Așa mi-a ieșit în cale acest Alexander Conrad. Un englez lingușitor, șeful de redacție al unei reviste arhicunoscute pe aici, care mi-a deschis ușile în lumea jurnalismului. Am lucrat pentru el o perioadă iar apoi șantajurile ordinare m-au determinat să îmi dau demisia.

       Se pare că acest Conrad a nutrit un fel de atracție bolnavă în ceea ce mă privește și până în prezent, mă agasează cu fiecare prilej. O perioadă am profitat de acest lucru și l-am întors în favoarea mea. Era un om cu dare de mână și influent, însă pervers cu fiecare ocazie ivită. Am avut o relație, dacă poate fi numită așa, cu acest om, o relație în care nu am devenit intimi, în ciuda insistențelor lui libidinoase.
        Mereu am vrut mai mult, mi-am împins limitele până când toate compromisurile făcute mi-au lovit puternic principiile. Doar atunci am știut că acela era momentul în care trebuia să îmi găsesc drumul a cărui hartă am desenat-o de mică. Spre fericirea mea, am pierdut legătura cu el, sau mai bine zis a încetat să mă mai caute, de anul trecut. Am aflat apoi că s-a mutat la Madrid pentru că nevasta lui a născut.
Nu înțeleg de ce revine acum să îmi strice mie socotelile. Mi-a spus la telefon că vine la mine, că îi lipsesc, că vrea să îmi vorbească, că vrea să reluăm presupusa relație, iar eu acum mai mult ca niciodată sunt sigură că l-am întâlnit pe acel el, deși îl cunosc de două… trei zile? O lună, două… o viață? Habar nu am, ideea e că seamănă mult cu viitorul.
        Îmi fac cu greu loc prin mulțimea mereu grăbită însă mă opresc brusc, în mijlocul trotuarului, îndreptându-mi privirea către vitrina cofetăriei din stânga mea și un presentiment negru mă cutremură. Tipul care lucrează acolo stă aplecat și șterge podeaua de ceva ce pare a fi doar suc de vișine. Ironia face că e sucul meu favorit și totuși un gând morbid îmi fulgeră mintea. Continui să înaintez încercând să îmi ignor gândurile, când îl văd pe Cornard undeva în depărtare făcându-și loc prin mulțimea compactă de oameni. Omul ăsta îmi provoacă scârbă dar trebuie ca odată pentru totdeauna să scap de el, mi-a făcut prea mult rău iar la cum îl cunosc nici mort nu mi-ar da pace. Sper doar să înțeleagă că am lăsat trecutul în urmă și că nu îmi doresc ca el să reapară în peisaj.
       M-a văzut și acum îmi face cu mâna. Degetele lui strâmbe se ridică deasupra celorlalți, fluturând necoordonat prin aer. Se apropie grăbit de trecerea de pietoni iar toată ființa îmi spune să plec, să mă întorc la străinul meu și să îi spun lui totul. Cu siguranță ar înțelege și cu siguranță nu m-ar compătimi în vreun fel.
        Îmi aud bătăile inimii și un păienjeniș de lacrimi îmi inundă ochii, îmi doresc să mă dezleg de funiile cu care mă sugrumă acest om. Îmi este rușine și regret multe decizii luate de când m-am mutat aici, mi-aș dori să îmi crestez venele și să las rușinea asta pe fundul unei căzi. Nu am crezut că sunt capabilă de ură, de ură în forma ei brută și iată cum repulsia și frustrările mi se concentrează asupra individului de peste drum.
       Galben, roșu și un strigăt înfundat străpunge murmurul obișnuit al Manhattan-ului. Îmi întorc privirea și îl văd apărând printre fulgii deși și greoi, îndreptându-se către mine, cu gluga pe cap și cu aceeași privire electrizantă.