Etichete

, , , , , , , , ,

Nu știu motivul, poate m-am obișnuit cu moartea, poate am dansat cu ea și i-a plăcut, dar trece des pe lângă mine și, ultima oară, adică acum, nici măcar nu m-a mai surprins. S-a auzit un zgomot destul de mare, încât toată intersecția să tresară și să-și pună întrebări. Oricum, în următoarele secunde erau în mijlocul șoselei aproape toți. Ca animalele de pradă când simt miros de sânge. Nu pot să-mi explic calmul meu. Probabil se datorează faptului că am vrut să plec de lângă ea, definitiv, acum cinci minute, iar acum stă în fața mea, cu ochii mari, albă la față, cuprinsă de spaimă și uimire. Am lăsat totul în voia sorții și soarta mi-a scos-o iarăși în față. Printre fulgi de nea care cad abundent din norii revărsați asupra New York-ului. Nori care ascund vârfurile zgârie-norilor. M-am uitat puțin pe stradă, spre locul de unde s-a produs acel sunet îngrozitor care a adunat jumătate din New York parcă acolo. Mi-am mutat privirea după câteva secunde. A fost de ajuns să văd capota făcută praf a unui taxi și sângele cum se împrăștie pe lângă pantofii curioșilor opriți să facă poze sau să se mire. Îl va spăla ninsoarea asta. La fel cum spală totul de pe străzi. Jegul, curvele, alcoolicii, și alte scursuri produse de societatea modernă americană. E o vreme minunată să te plimbi îmbrăcat în negru cu o coasă în mâna dreaptă. Uneori înțeleg și moartea. Uneori nu îmi pasă de oameni, la fel cum nu îmi păsa nici de amărâtul care și-a lăsat creierii pe capota taxiului și sufletul pe străzile din New York. Orașul ăsta m-a făcut cinic, iar mie destinul tocmai mi-a zâmbit. Ea stă la cinci pași în fața mea, traumatizată clar de ceea ce vede. Eu nu am mai băgat în seamă ce se întâmplă acolo.

Am trecut în mers pe lângă ea, cu gluga încă pe cap, nins și fericit. Am apucat-o de braț, destul de brutal.

-Mergi mai departe. Mergi! Nu trebuie să vezi asta.

Se uita nedumerită la mine, pierdută și lacrimi mari îi inundau ochii. Parcă nu mă înțelegea, parcă nu înțelegea ce vorbesc, parcă mă pierduse cu ani în urmă iar acum m-a regăsit. Lacrimile i-au năvălit într-o fracțiune de secundă obrajii. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Fusese acasă? Văzuse biletul pe care i l-am lăsat? Dar când să ajungă la ea? Nu, nu avea cum. Fără să spună nimic se uita la mine cu ochi mari și îmi mângâia trăsăturile feței cu o mână ca de gheață. Îmi era milă de ea. Nu știam cum să reacționez, nu știam ce voia de la mine. Ochii îi erau fixați pe mine și lacrimile nu i se puteau opri. Mă mângâia încontinuu. Mi-a dat și gluga jos de pe cap.

-Da, exist! Liniștește-te, te rog. Ce ai?! Zi „merci” că tu ești bine, putea fi altcineva în locul tipului ăla. Eu, de exemplu.

Mereu aleg cele mai proaste exemple. Asta a făcut-o să izbucnească în hohote isterice de plâns. Simțeam cum fulgii ne învelesc și cum îmi intră pe ceafă, căutând locul cel mai călduros de pe spatele meu. Acela unde unghiile ei au lăsat semne adânci. Încercam să o trezesc din starea asta, să o fac să plece de acolo. Probabil o va durea, dar nu știu ce pot face. Am smucit-o puțin mai tare de braț și am tras-o să meargă. Îi auzeam tocurile cum plâng pe pavajul proaspăt nins și cum se completau cu suspinele ei. Acum cântă un cântec al durerii, și ea, și ceea ce poartă. Nu înțeleg ce poate să o termine așa de tare. E doar moarte. Da…e doar moarte. Am reușit să fac câțiva pași cu ea când m-am auzit strigat de cineva a cărui voce îmi părea cunoscută de undeva.

-Domnule, domnule! Stați!

M-am întors, uitându-mă înainte de asta la ea pentru a vedea cum se simte. Fața îi era încă albă, dar gerul i-a ascuns lacrimile. Doar ochii mai erau roșii și machiajul puțin stricat. S-a întors și ea o dată cu mine.

-Sunt eu, Ahmed, taximetristul! V-am adus în ziua când ați venit aici. Vă rog, amintiți-vă!

-Da…da! Știu. Parcă a trecut atâta timp de atunci. Ce se întâmplă astăzi?! De ce dracu sunteți toți așa de panicați?!

-Am o mare rugăminte la tine. Te rog, ascultă-mă și nu pleca! Ajută-mă! Sunt disperat!

-Spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat mai întâi!

-Vreau să mă ajuți! Vreau să fii martor!

-La ce să fiu martor, omule?

-La accidentul ăsta! Eu conduceam taxiul ăla. Vreau să fii martor și să dai o declarație cum că vitcima nu traversa regulamentar. Nu mint! Era la cinci metri de trecere când a vrut să traverseze intersecția, dar impactul l-a aruncat aproape pe trecere, iar toți ăștia au văzut prea târziu, abia când mașina era deja peste el și el pe trecere.

-Ești nebun?! Vrei să mint în instanță? Vrei să depun o mărturie mincinoasă?

-Nu, nu, nu e mincinoasă, vă jur! Vă jur! Așa s-a întâmplat. Te rog, ajută-mă, ești singura mea cale de scăpare. Ți-am spus că dacă va fi, destinul mi te va scoate în cale!

-Sunteți niște handicapați toți! Numai despre destin știți să vorbiți. Destin, tv și hamburgeri. Idioților! Și despre câcaturile astea am început și eu să vorbesc.

Un țipăt m-a făcut să tresar din discursul meu împotriva națiunii americane. Ea se uita către locul accidentului și plângea în hohote, chiar țipa. Corpul victimei era pus pe targă de către medicii ambulanței care doar ajunseseră. Nu mai era nimic de salvat acolo, era clar după rana de la cap pe care o avea. Lumea plimba pe acolo o cutie de cadou plină de sânge. Ea se uita fix la acea cutie și țipa. Era peste puterea mea de înțelegere. Eram copleșit de sentimente de milă, de întrebări, de rațiune. Toate erau împotriva mea. Corporatiștii urmăreau curioși din birourile lor evenimentul. Între timp mai numărau niște bani. Nu putea să li se oprească job-ul din cauza unui mort pe străzile New York-ului. Probabil mai erau zeci ca el la aceeași oră. Ea mi-a făcut un semn disperat spre acel cadou și a reușit să spună printre suspine:

-Du-te și ia ăla!

-Ce dracu’ ai?! Ai înnebunit cu totul? Încetează cu porcăria asta, cine ești tu să iei cadoul ăla?

-Du-te naibii și ia ăla! a țipat la mine cu toate puterile ei.

-Stai! Ahmed, dă-mi o carte de vizită. Nu am cum să rămân acum, trebuie să mă duc cu ea undeva. O să te ajut cu mărturia aia, vedem ce putem face. Te voi suna când voi putea.

-Oh, mulțumesc domnule! Vă datorez viața! Mulțumesc, mulțumesc! Mă duc acum acolo, să dau declarații la poliție și ce mai trebuie.

Am avut noroc că animalele astea pe care zăpada se pare că îi curăță de pe străzi cam greu au tot dat din mână în mână cadoul ăla din primele clipe ale accidentului, astfel încât nu mai putea fi considerat o probă pentru poliție. Până să ajung acolo, cutia era goală și lăsată în stratul subțire de zăpada de pe stradă. O pată de sânge se împrăștia încet, încet de pe cutie cu ajutorul fulgilor de nea. Am luat cutia și i-am dus-o. Am observat chiar când am ajuns lângă ea că pe cutie era scris numele ei și erau desenate în cel mai neîndemânatic mod posibil câteva inimioare. I-am aruncat-o la picioare. Regret gestul, dar nu-mi puteam stăpâni sentimentele care mă încercau atunci. Brusc, nu îi mai păsa de cutie, iar privirea ei mă fixa numai pe mine. Încerca să-și potolească lacrimile și să vină lângă mine. A luat cutia goală în mână și a venit lângă mine:

-Hai…haide. Haide să mergem undeva.

-Nu-mi vine să cred că-l cunoșteai și mie mi-ai spus că te duci la birou. Cine e, iubitul tău?! Zi-mi! Venea cu cadouri la tine? Poate că îi ofereai și un bun-venit călduros, imediat ce plecam de la tine. Acum stă cu creierii împrăștiați pe șosea.

-Nu am chef de câcaturile astea. Sunt în ultimul hal, uită-te la mine! Crezi că pentru el plâng și acum? Plâng că trebuie să afli tu lucruri din trecutul meu! Și nenorocitul ăla nu trebuia să moară așa. Doamne…și iarăși lacrimi îi curgeau șiroaie pe obraz. Haide să plecăm de aici. Plec doar eu dacă tu nu vii.

-Haide, urcă-te în taxiul ăla!

-Mă lași singură?

-Nu, dă-te mai încolo. Manhattan. 43 West 88th Street, i-am spus taximetristului.

Totul seamănă cu ziua în care am venit aici. Aceeași adresă, aceeași culoare galbenă, doar că totul în mine este schimbat. A trecut atât de puțin timp și s-au petrecut atât de multe evenimente, toate cu o umbră dubioasă a morții peste ele. Ciudat este că nu simțeam tristețe, nici regret pentru moarte bietului om. Mă simțeam chiar confortabil. Probabil tot câcatul ăsta cu soarta pe care îl invocă americanii are o noimă. Poate soarta m-a ales pe mine pentru a o avea pe ea. Poate că mi-am dorit atât de tare să o am încât moartea a ales acolo unde a considerat că nu se mai poate face nimic. Poate totul se învârte în jurul femeii ăsteia care și-a pus capul pe umărul meu, ca și cum a găsit cel mai comod și liniștit loc din lume. Sau poate m-am împrietenit atât de bine cu moartea atunci, în Central Park, încât mă consideră un prieten bun și mă mai lasă pe aici. Măcar cât să o pot iubi. Sau răni. Empire State Building-ul arată la fel ca azi-noaptea, când tot ce auzeam erau gemetele ei calde și tot ce gândeam era în ce poziție să o mai facem. Nici sexul, nici moartea și cred că nici rock ‘n roll-ul nu pot mișca unii coloși de beton precum clădirile New York-ului.

Anunțuri