Miroase a moarte [XV]

Etichete

, , , , , , , , , ,

Deja trecuseră câteva secunde bune de când mă uitam la ea. Dar nu o puteam privi în ochi, că și-ar da ușor seama de ce simt de fapt. Am aruncat cu un gest plin de scârbă țigara peste balustradă, lăsând-o să cadă pe asfaltul ud și nins. La fel ca un sinucigaș care alege să moară în New York. Oricum, nu cred că este un loc mai frumos în care să mori. Ar trebui să mă apuc de făcut campanii. Vino în New York dacă vrei să te sinucizi. Moartea are cel mai plăcut gust aici. Poate de aia și umblă fără jenă pe străzile dintre blocuri și prin Central Park.

Am trântit ușa de la balcon cu piciorul. Ea era în brațele mele. Nu o mai puteam simți tremurând. Eram absorbit de durerea mușcăturilor de pe gât și de unghiile-i care se înfigeau prin cămașa mea. Am pus-o pe perete. I-am mușcat buzele printre săruturile mult prea lungi și am privit-o în ochi abia atunci. Se ținea strâns, doar cu picioarele, de mine. I-am desfăcut cardiganul. Sau așa am presupus, până când am auzit nasturii cum se lovesc violent de parchet, dansând, împreună cu noi, un dans lasciv. Voiam s-o văd cum vrea să renunțe. Cum mă respinge, dar tot ceea ce făcea era să mă privească cu ochii ei mari și să-și muște buzele. Patul era primitor, încă pătat de noi și părea comod, dar nu căutam niciunul comoditate în dimineața aceea. Am lăsat în urmă dormitorul și am încercat să o duc în bucătărie. Covorul mi-a fost un mic obstacol, la fel și peretele, dar mobilierul de la bucătărie era perfect pentru mine. Făcut după mărimea mea, parcă. Făcut pentru sex, bineînțeles. Am dat la o parte tot ceea ce era acolo, printre care și un set de cuțite care s-au împrăștiat pe jos. Mereu am mers printre obstacole. De ce m-ar ocoli tocmai acum? Printre săruturile sălbatice și atingerile ei, în timp ce-mi desfăcea cureaua, am reușit să arunc un ochi pe geam și să văd că iarăși a început să ningă. Empire State-ul e plin de zăpadă. Seamănă cu un munte. Iar ea seamănă tot mai tare cu viitorul meu. Și cu trecutul meu. Am strâns-o puternic de mână și i-am dat părul după umeri.

Blugii ei mult prea mulați mi-au dat puțin de furcă, dar am reușit să-i dau jos și i-am aruncat undeva pe masă. Îmi place să văd că a putut să ghicească culoarea mea preferată. Încă a optat pentru negru la lenjerie. Sutienul nu mai era de mult la locul lui și unghiile ei săpau drumuri pline de povești în spatele meu avid după durere. Mă trăgea, cu o disperare pe care o ador, în ea. Acea disperare pe care o au femeile atunci când sunt pe cale să piardă ceva iubit. Cum ar fi pantofii cu toc la preț redus. În cazul ăsta, un orgasm doar. Mă ridicam încet pe vârfuri de fiecare dată când intram în ea și ea gemea încet lângă urechea mea, cât să-mi dea fiori în tot corpul în fiecare secundă care trecea. Am apucat-o de păr, lăsându-i capul pe spate și i-am privit gâtul încordat și sânii. Probabil cea mai bună partidă din viața mea. O simt cum se încordează și cum unghiile zgârie tot mai tare. Vrea să mă marcheze. Nu o să plec prea curând dacă vom continua așa, dragă! New York-ul ne privea iarăși, cu greu, prin geamurile aburite și printre fulgii mari de nea, dansul sălbatic. Și cred că cineva, undeva într-o cameră alăturată, zâmbea auzindu-ne. Știu doar că la cât de bine a fost, vecinii au ieșit și ei la o țigară după ce noi doi am terminat.

M-am îndepărat puțin de locul în care a rămas goală, urmărindu-mi cu privirea fiecare gest. M-am așezat pe un scaun și o priveam. Admirându-i fiecare formă și considerându-mă un norocos. Pe masă era punga cu cumpărăturile ei încă nedesfăcută. Eram cu ea și uitasem de somn, de mâncare, de lume. Reușeam să nu mai fiu om. Și era un sentiment al naibii de plăcut. Mi-am lăsat capul pe spate, să mă uit pe geam, dar geamul era aburit. L-am șters cu mâna, lăsând apa să se scurgă pe mine până ajungea la cot și am privit New York-ul invers. Ningea abundent și încă mai mirosea a moarte pe străzi, dar departe de noi sentimentul și mirosul.

A fugit în dormitor când i-a sunat telefonul cu o altă melodie decât cea obișnuită. Probabil era maică-sa. Nu am auzit nimic din ce a vorbit. Nici nu voiam, eram prea fericit ca să-mi mai pese și de alte lucruri în afară de ea. Când a revenit, privirea-i era puțin speriată și m-a anunțat cu tristețe în glas că trebuie neapărat să ajungă la serviciu.

-Trebuie să mă grăbesc. Iartă-mă pentru asta, dar a intervenit o urgență acolo și trebuie să fiu prezentă.

Nu i-am răspuns nimic. O urmăream cum se îmbracă. Cum își pune chiloții pe ea, apoi sutienul, apoi m-a lăsat singur să admir igrasia dintr-un colț al tavanului din bucătărie. O auzeam înjurând, spunând că nu găsește în toată casa o cămașă călcată.

-O poți lua pe a mea. I-am spus, râzând.

-Crezi?

-Nu. Glumeam. Ai arăta ridicol la serviciu, deși prin casă aș vrea să te văd îmbrăcată așa toată ziua.

-De fapt, ai vrea să mă vezi goală!

Am tăcut iarăși și am preferat doar să zâmbesc în sinea mea.

-Gata, plec! Iartă-mă, că nu am reușit să fac nimic de mâncare, dar te descurci tu. Las cheile alea la tine.

-E ușor să pleci când ești satisfăcută, i-am zis încet, încât să nu mă poată auzi din dormitor.

-Ai spus ceva?

-Da, că mă descurc eu.

-Sunt sigură! Vorbim mai târziu.

A venit să mă sărute înainte să plece. Se comportă de parcă are o relație cu mine de ani buni. Nu-mi displace, dar se întâmplă totul prea repede. Îmi aduce aminte de trecut și trecutul îmi provoacă greață.

M-am îmbrăcat repede și am ales să plec. O să încui ușa și voi lăsa cheia sub preș, iar pe șervețelul albastru pe care mi-a lăsat un mesaj, o să-i las și eu unul. Cu locul unde găsește cheia. Poate că totul a fost doar o greșeală. Poate că această grabă a fost plănuită pentru a fi un mod simplu de a-mi da răgazul să plec. Poate îmi fac singur probleme, când ele nici măcar nu există, dar ăsta am fost mereu. O să plec. Poate New York-ul nu se va dovedi așa de mare cum se spune și va fi o zi în care mă voi lovi de ea pe stradă. Atunci voi ști cu siguranță că trebuie să rămân.

Am lăsat cheia sub preș și mi-am pus gluga pe cap pentru a mă feri de ninsoare. Miroase a moarte pe aici, dar e prea departe să o bag în seamă.

Anunțuri

Ironii [XIV]

Etichete

, , , , , , , ,

      M-am întrecut pe mine încercând să ajung acasă și pentru câteva clipe am fost convinsă că totul a fost în zadar. Dar nu, l-am găsit pierdut prin lumea lui, fumând o țigară. I-am spus că cineva va fi tare supărat când își va primi costumul înapoi, însă mi-a zâmbit ironic, lăsând apoi fumul să i se risipească printre buze. Într-o altă situație, indiferența m-ar fi iritat la culme, dar acum îmi stârnește curiozitatea. Rămân în ușa balconului până când fulgii tot mai grăbiți îmi sărută mâinile. 

 – Păstrează cheile, dar vino la micul dejun. Îi spun urmărindu-i cu atenție reacțiile. 

 – Nu, mulțumesc. Îmi răspunde cu un calm care nu îi stă în fire, în timp ce fixează cu privirea costumul de sub picioarele lui. Probabil regretă ce s-a întâmplat aseară, probabil și eu fac același lucru. Își va termina țigara aia nenorocită și va dispărea din viața mea prin același fum dens. Prevedeam asta, suntem doi străini. Nu vom porni în vreo aventură curajoasă ca nebunii ăia care trăiesc în doi, care se consumă pe ei înșiși doar pentru a-și fi suficienți unul celuilalt. Viața e cinică prin definiție iar noi doi nu ne vom căuta la nesfârșit. De uitat, n-am să-l uit. Voi începe să trăiesc ca ieri, cu aceeași scârbă de sine, de oameni, de viață. Mă voi târî din nou prin orașul ăsta haotic, până când zgârie-norii îmi vor înghiți cerul. Nu voi încerca să îl opresc din drumul său, voi continua ceva ce nu am început, de una singură. 

 – Dă-ți picioarele jos și intră în casă. E frig, iar tata te va cunoaște drept vinovat dacă ai reușit să distrugi costumul. Îi spun dintr-o singură suflare în timp ce îmi privesc mâinile. Vreau doar să mă asigur că mai sunt încă la locul lor. Cred că bărbații au nevoie de certitudini, au nevoie de promisiunea că rămâi a lor atâta timp cât te vor și alții, iar tu, ai voie să îți încalci legământul doar atunci când nu vei mai fi dorită de nimeni. Cred că au nevoie de o lume în care ei să conducă și să fie conduși, fără să știe, totul în același timp. O lume în care fiecare moleculă din corpul tău să graviteze în jurul lor. Vor să le dedici fiecare secundă pe care o respiri, iar apoi să le oferi fericirea într-un alt răsărit de soare. O astfel de lume nu există. Ce faci atunci? O inventezi. O inventezi de dragul lor și pentru sclipirea pe care o au în ochi atunci când trăiesc cu impresia că au atins un ideal. Nu-i poți dezamăgi din cauza gropițelor care se joacă în obrajii lor, din cauza glumelor la care încă râzi, deși le-ai auzit de zeci de ori, din cauza orgasmelor din zori și din cauza felului în care evită să te privească în ochi atunci când știu că au greșit. Pentru el nu aș putea inventa o astfel de lume, i-aș oferi doar lungi conversații în miez de noapte cu toți demonii care cresc odată cu mine.

 – Spune-mi că nu mă minți. Îmi spune în timp ce își aprinde o altă țigară.

      Ironia face că este pentru prima oară în care sunt sinceră cu un bărbat și nici măcar atunci eforturile mele nu sunt apreciate. Aș vrea să lase dracului pachetul și să-mi vorbească din nou despre el, chiar dacă simt că îl cunosc atât de bine, chiar dacă rămâne încă un străin. Chiar dacă afară e frig. Îi urmăresc mâinile tremurânde cum fac aceeași mișcare repetitivă cu țigara aia, apoi îi răspund ușor amuzată.

 – Asta vrei să auzi? 

       Se ridică de pe scaun și se oprește înaintea mea. Îi întâlnesc privirea și încep să îmi urăsc modul ironic de a fi. 

  

Demoni [XIV]

Etichete

, , , , , , , ,

tumblr_mbq5ykL9AY1qcwiu0o1_500

Nu știu exact cum stă treaba cu somnul. Nu știu dacă dorm cu adevărat mai mult de trei-patru ore pe noapte, pentru că mă trezesc la fiecare sunet care are o intensitate puțin mai mare decât respirația ei regulată. La fel m-am trezit și când s-a ridicat din pat. Am auzit și telefonul și ce a vorbit, auzeam și ceea ce spunea tipa cu care vorbea. Doar că niciodată nu am forța de a deschide ochii și cad iarăși în visare. Poate fac asta și pentru că, de multe ori, lumea din capul meu este superioară lumii în care trăiesc sau pentru că realitatea nu-mi stârnește foarte mult interesul. Dar cu ea în lumea mea, se cam schimbă totul. Devine interesant. Dar știi ce este cel mai frustrant atunci când nu mă trezesc? Săruturile ei. Nu știu dacă ele sunt reale sau se întâmplă doar în mintea mea.

Pleoapele-mi sunt grele, dar zgomotul New York-ului trezit la viață nu mă lasă în pace să îmi continui somnul. Sunt puțin buimac și pentru câteva secunde uitasem unde sunt. Dar mi-am reamintit totul. Mirosul ei, coapsele, lenjeria umedă, cearșafurile, cafeaua, pielea ei, buzele mușcate, unghiile de pe spatele meu, gemetele, New York-ul la patru dimineața, ninsoarea din acea noapte, costumul, telefonul de dimineață, fundul ei…iarăși fundul ei, pachetul de țigări, clădirile înalte, primul sărut, prima oară când am intrat în ea, cărțile din biblioteca ei. Pare atât de familiar totul. Zâmbesc când îmi văd pachetul de țigări, cumpărat din plictiseală, pe noptiera de lângă pat, cu doar câteva țigări rămase. Îmi aduc aminte de conversația noastră și motivul pentru care am cumpărat țigările alea. Nu mai fumasem de doi ani, dar orașul voia ca eu să o fac, măcar o dată. Voia să fie sigur că nu-mi uit trecutul. Apoi, pachetul ăla de țigări a fost și motivul pentru care am reușit să deschid o conversație cu ea. Mi-a spus că fumează doar în seara aceea. Se pare că și în dimineața de după.

Ea nu mai era acolo. Patul era mare și gol, cu mine aproape dezvelit complet și cu perna de lângă mine șifonată. Lăsase puțin din ea în urmă, să stea în pat cu mine. Câteva fire de păr stăteau pe perna ei și mirosul specific ei era impregnat în tot. În lenjerii, în pereți, în mine. Costumul ăla încă mă obseda. M-am întins în patul acela mare și am inspirat adânc aerul din camera ei și din acea dimineață în care soarele s-a gândit să lumineze străzile înghețate din New York. Baia era plină de creme și tot felul de machiaje și lucruri care habar nu am cum se utilizează sau dacă sunt făcute pentru rasa omenească. Am crezut că este în sufragerie, la televizor sau deja e plecată la serviciu, dar pe masă era un șervețel albastru pe care-mi lăsase toate informațiile necesare. Am zâmbit citindu-l si l-am băgat în buzunarul din spate de la blugii mei.

Aș fi spus că mă uit la New York, gândindu-mă la priveliștea pe care o puteai vedea de la balconul ei, însă nu asta-mi atrăgea atenția, ci costumul acela bărbătesc de pe unul dintre cele două scaune așezate pe balcon. Probabil nu e cel mai bine că sunt aici. Poate totul s-a consumat în aburi de alcool, drame de Broadway și nopți fără inhibiții. O noapte a fost de ajuns. De ajuns să știu că dacă rămân mă voi transforma în ce am mai fost cândva. De ajuns să știu că ea îmi este de ajuns pentru toată viața asta. Că i-aș putea iubi ochii și părul și sânii și fundul și pe ea. Știu că aici nu este locul meu. Știu că sunt doar un străin care încearcă să se integreze în casa asta. Și toată povestea asta seamănă cu viața mea, însă casa este societatea, iar eu ajung mereu prea târziu pentru a mai schimba ceva în mizeria asta dezordonată numită viață. Trebuie să las în urmă apartamentul ăsta. Am luat dublura cheilor de pe masă și am plecat, trântind ușa în urmă și curățându-mi scamele de pe cămașa mea neagră. Cum sunt pe interior, așa sunt și pe exterior.

Mâinile-mi tremurau și viciile scoteau la iveală demonii din mine. Sunt atâți de mulți închiși aici. Am ieșit în stradă și lumea se lovea de mine. Încercam în disperarea mea să-mi scot o țigară din pachet. Cu mâinile tremurând mi-am pus țigara între buze și am început să-mi caut bricheta Zippo în buzunare.

-Fuck!

Am uitat-o sus. Împreună cu sufletul meu și cu ultimul dram de bunătate și încredere din mine. Am urcat în grabă scările. Abia am reușit să deschid ușa și m-am grăbit să-mi caut bricheta. Voi pleca de aici înainte să vină și să inventez scuze penibile. Dar nu puteam găsi acea brichetă nenorcită. Tot ce găseam erau amintiri din noaptea petrecută acolo. Păturile de pe patul din sufragerie pe jos, cănile de cafea încă pe masă. Pantofii ei cu toc  acolo unde i-am aruncat eu. Dorințele noastre și planurile de viitor în scrumul de pe masă. Numai nenorocita mea de brichetă nu. Era de negăsit, la fel ca și speranțele mele în relația asta. M-am decis să plec și să las acea brichetă în urmă. Măcar de ar fi cea mai mare pierdere. Ușa de la balcon era crăpată și aerul era foarte rece. Într-o oră va fi în apartamentul ăsta ca într-un iglu. M-am dus să o închid și am văzut, din întâmplare, bricheta mea pe scaunul de pe balcon. Am ieșit să o iau de acolo, dar acel costum stătea în fața mea și mă obseda. I-aș fi dat foc, dar în schimb m-am așezat pe celălalt scaun și l-am pus la picioarele mele pe cel cu costumul pe el. Mi-am așezat ghetele peste costum și mi-am aprins o țigară. A început să fulguie. Îmi las capul pe spate și savurez acel tutun, scoțând fumul pe nări, lăsându-l să se joace cu fulgii de nea. Viață și moarte. New York țipă la mine prin toată forfota aceea și balconul ei este locul perfect în care să-mi pierd mințile și să vorbesc cu demonii mei. Vă urăsc pe fiecare în parte. Nu pot iubi cu voi, nu mă pot pierde în orașul ăsta de voi. Nu pot face nimic. Vă urăsc și pe voi și pe costumul ăsta și pe ea că are costumul ăsta în casa ei.

-Cu cine vorbești? Mă întreabă din ușa balconului, holbându-se la costumul pe care mi-am întins picioarele și la mine. E plină de fulgi albi pe fularul negru și pe palton.

-Cu mine.

E așa frumoasă.

Chei [XIII]

Etichete

, , , , , , , , ,

      Degetele lui au adormit pe coapsele mele și încă pot simți mirosul de cafea venind de dincolo. Cred că e șapte deja și nu mă pot gândi la nimic altceva decât la frigiderul gol. Fără el aici, eu nu am timp de mic dejun-uri în vreo dimineață. Mă ridic din pat cu o atenție care nu îmi stă în caracter, însă rămân cu ochii ațintiți asupra lui. De unde ai venit străine? Cine ar fi crezut că un astfel de bărbat îmi va oferi tocmai mie o noapte ca cea precedentă. Numai gândul că a fost și ultima mă întristează, nu vreau să il pierd prin fumul de țigară al unei alte cafenele. Mă aplec și îl sărut, poate pentru ultima oară, apoi mă îndrept către sufragerie. Văd păturile de pe canapea aruncate la voia întâmplării și rememorez toate cele petrecute, respirația lui caldă pe gâtul meu, felul în care mă privea, zâmbetul plin de satisfacție de la final.

      Arunc o privire pe geam și străzile sunt deja scăldate în lumina crudă a dimineții, care se reflectă în ferestrele imense ale clădirii din față. Zeci de taxiuri și autobuze parcă zboară printre zgârie-nori. Mă întreb încotro se grăbesc toți așa, nici orașul, nici locurile de muncă, de multe ori prost plătite, nici cafeaua mereu prea dulce, nici măcar metrourile murdare și pline de dubioși, nimic din toate astea nu vor dispărea până mâine. Amuzant cum ajung, de pe o zi pe alta, să critic oamenii printre care mă aflam și eu. Tresar când aud soneria insistentă a telefonului iar în graba inconștientă de a opri acel sunet mă împiedic de marginea canapelei. Cred că a fost cea mai silențioasă căzătură din viața mea. Răspund la telefon. E Jessica, secretara cea nouă, care începe speriată să îndruge ceva despre o întâlnire cu un nu știu care director. Timp de câteva secunde încerc să îi înțeleg cuvintele mereu întrerupte de gâfâituri, apoi o rog să amâne pentru mâine totul și să își ia liber azi. Închid telefonul atunci când bucuria ei puțin prea exteriorizată începe să îmi dăuneze auzului. Acum văd că Scarlett m-a întrebat aseară printr-un mesaj dacă mi-e în continuare rău. Nici n-ai idee, draga mea! îmi spun în gând, zâmbind larg. Mă ridic de pe covor și încep să răspund unor mail-uri „importante” în timp ce îmi trag pe mine o pereche de blugi. Închei nasturii cardigan-ului în care am dormit, îmi leg părul în ceva ce se voia a fi o coadă, îmi iau haina de pe spătarul scaunului și caut dublura cheilor de la apartament, pe care le las pe masă alături de un șervețel albastru.

Sunt la magazinul din colț. Nu te las să pleci fără micul dejun.
P.S. Oricât de tentant ar fi să te încui aici...

      Cobor în grabă scările, cu teama de a nu rămâne din nou singură și încep să alerg către magazinul ăla nenorocit care pare mai departe ca niciodată. Aerul rece, praful, fețele obosite și morocănoase, gălăgia orașului stau parcă în antiteză cu cele întâmplate aseară.

      Deschid ușa magazinului, iar totul este fix cum mă așteptam să fie. Sute de oameni și cărucioare se ciocnesc într-un haos greu de descris. Fiecare caută ceva, fiecare strigă după ceva, de parcă fericirea s-ar vinde aici, la reducere, în caserole din plastic. 

Detalii [XIII]

Etichete

, , , , , , , ,

Nu știu prea multe despre țigara de după, dar cafeaua de după este magnifică. Da, treceam prin anii în care nu puteam refuza o cafea, indiferent de oră. Cui îi păsa că este aproape patru dimineața, când ea m-a invitat la o cafea savurată în pat, alături de ea în lenjerie intimă. Îmi plac detaliile, e unul dintre lucrurile care mă fac diferit și de care nu mă pot lăsa. Într-adevăr, îmi place și să găsesc mereu defecte. În oameni, în lucruri, în cuvinte. Ăsta e un fel de blestem, dar e ceea ce am să caut mereu. Așa am fost conceput. Ca un masochist.

Am rugat-o să nu se îmbrace. Bineînțeles că nu m-a ascultat. Eram doar un străin, plin de lucruri care încă îi provocau îndoieli. Eram doar un străin, ca pentru toți. Toată viața mi-a plăcut să rămân un străin. Îmi place să mă separ, face parte din instinctul meu. Sunt plin de întrebări la ora asta, după o oră intensă de dragoste. Probabil cea mai bună oră de când sunt în New York. E orașul care nu doarme niciodată, noi de ce am dormi? Pe principiul ăsta mergeam, când am decis că o cafea la patru dimineața ar fi mai mult decât potrivită. Ea este tăcută. Probabil regretă. Probabil și-a dat seama că nu sunt deloc ceea ce par. Sunt un copil nebărbierit, în trupul unui adult care se îmbracă la întâmplare, cu cămăși peste tricouri, cu negru peste negru, cu un corp lăsat să se dezvolte în voia sa și cu degete mereu murdare de cerneală. Sau poate a privit atent în ochii mei și mi-a văzut vârsta înaintată din ei. Ochii ăștia au văzut multe, iubito. Ei vor muri primii. Mi-ar plăcea să o numesc așa, mi-ar plăcea să mă strige așa. Oare mâine, în miezul zilei, când ne vom trezi și ne vom lua rămas-bun, voi fi doar un străin? Dar toate întrebările își găseau răspuns undeva în zarea luminată de reflectoarele spoturilor publicitare din Manhattan. Toate gândurile mureau pe buzele mele când o priveam din umbra camerei sale cum face cafeaua. Toate poftele pentru orice altă femeie piereau. Eram ca un bătrân lăsat singur de femeia care l-a iubit toată viața. Totul se transforma în dorință când o priveam. Îmi mușcam buzele cu pofta de a mușca alte buze. Pe ale ei. Cu pofta de a gusta iarăși pielea ei. Cu iluzia unei alte ore ca cea din urmă, devorată de gândurile mele interioare. Dragostea cu ea a fost ca un parfum pe care l-am mirosit pe o stradă aglomerată din New York. A lăsat urme și mi-a plăcut la nebunie, încât în fiecare clipă mă gândeam cui aparține acel parfum și îmi băteam joc de simțurile mele olfactive, supunându-le la torturi, pentru a găsi acel miros care a trecut. Așa a fost și acea oră cu ea, încercam să mi-o reimaginez, să refac totul, dar rămâneam doar cu gemetele ei în urechi și cu gustul amar al parfumului de pe gâtul ei, pe vârful limbii mele.

Și nu e ca și cum ar fi cea mai cuminte fată și totul a fost o întâmplare. Prepară cafeaua într-un cardigan negru, luat peste pielea goală și într-o pereche de chiloți. Mă uitam la fundul ei de când s-a dus la aragaz și sunt sigur că știa că mă holbez la ea și nu la biblioteca ei de care mă prefăceam interesat. Poate de aceea a ales să ia cutia de zahăr din dulapul de jos. Poate de aceea cardiganul i-a căzut de pe un umăr și nu s-a deranjat să îl ridice, încât eu să văd clar locul unde am marcat-o. Deasupra umărului stâng avea amprenta dinților mei în carnea sa. Eu aveam modelul unghiilor ei pe spatele meu. Tot o formă de artă, dar nimeni nu e atent la detaliile de genul ăsta.

Cafeaua este gata și ea mi-o servește pe o farfurioară cu un model japonez. Ceva cu flori roz de cireș. Suntem tăcuți. Împărțim liniștea și sunt sigur că lumea habar nu are că persoana perfectă este cea cu care poți împărți liniștea. Se uita la mine insistent, fără să încerce să ascundă acest lucru. Își ridică cardiganul atunci când acesta cade de pe un umăr, dezvelindu-i sânii perfecți. Mă privește și îmi spune:

-Nu te cunosc deloc.

– Vei avea timp.

-Nimeni nu are timp.

-Eu am, îi spun. Apoi mă ridic de pe canapea și mă uit la titlurile din biblioteca ei.
Mă urmărește atentă timp de zece minute și îmi spune că nu crede că voi găsi ceva interesant pe acolo. Deja îmi găsisem cartea preferată. A fost de ajuns.

– Vrei să mergem în dormitor? Mă întreabă, în timp ce se juca cu ceașca goală de cafea.

– Da, poate reușim să adormim. Stai cu mine?

– Doar dacă vrei.

– Da…

Sunt mai prost decât credeam. Mă conduce în dormitorul care, inițial, era pregătit doar pentru mine. Cearșafurile albe așteptau neșifonate să-mi facă o impresie bună, dar eu mă gândeam la cum vreau ca ele să fie pătate de noi, când ne vom trezi. Mă gândeam iarăși la ea goală, învelită doar în cearșaf și la ceața din New York de dimineață, privită de pe geamul din dormitor, cu ea ținându-se de gâtul meu ca de o ultimă speranță către un vis măreț. Poate aș putea să-ți fiu o mică speranță. Alea mari sunt la Dickens.

Cred că a adormit. Piciorul ei gol stătea protejat, între picioarele mele și îi simțeam pielea fină, ceea ce mi se părea genial. Mâna ei se odihnea pe pieptul meu, iar buzele aproape că adormiseră într-un sărut continuu al obrazului meu. Priveam New York-ul de acolo, din pat, de lângă ea și mi-am dat seama cât sunt de norocos. Doar că eu nu cred în noroc, doar în probabilități. Doar că nimic nu a fost atât de perfect ca ora aceea și nicio dimineață la fel de fericită ca dimineața în care urma să mă trezesc lângă ea. Am adormit când zorii înveleau orașul, trezindu-l la viață și făcându-l să țipe de zgomotul mașinilor și al oamenilor. Noi adormeam când alții se trezeau, urmându-și rutina. Noi eram altfel, și asta ne definea în acele momente. Am adormit cu sânul ei umplându-mi mâna și cu buzele mele lipite de ceafa ei, după ce am urmărit îndelung acel costum bărbătesc aruncat pe scaunul din balcon acoperit aproape în totalitate de zăpadă. Mereu am fost atent la detalii. Mereu am căutat defecte.

Timp [XII]

Etichete

, , , , , ,

      Ar putea merge în dormitor, ar putea lua și cartea aia cu el, iar dimineață vom fi doar doi străini care vor bea, întâmplător, cafeaua împreună. E târziu, iar gândurile mele fug printre dorințe născute chiar din momentul în care degetele lui mi-au atins spatele în timp ce dansam. Mă atrage, dar lucrurile se întâmplă așa numai în filme, ar fi o copilărie să mă las, tocmai acum, ghidată de scenarii imaginate. Cu un zâmbet prietenos și puțin forțat îl întreb dacă totul este ok.

-Da, este foarte bine! Mulțumesc mult, cine știe de cine mă mai loveam și în seara asta dacă plecam acum.

-Da, așa măcar te-ai lovit de mine. Hai, spor la citit. Eu mă voi mai uita la televizor, dacă nu ai somn, știi unde mă găsești. Îi răspund în grabă. Aș vrea să scap cât mai repede de privirea lui, fie să scap, fie să mă las devorată de ea. Rămân ațintită înaintea lui iar involuntar, ochii mei încep să îl exploreze. E un bărbat fascinant și emană un aer aparte, aproape mă face să mă simt ca o tânără naivă și excitată din cauza solistului impasibil al unei trupe rock anonime. Fără să vreau, observ că nici eu nu i-am rămas indiferentă. Tânjim amândoi după același lucru dar acum parcă timpul a înghețat și noi odată cu el. 

       Parcă trezit din transă se îndreaptă ezitant către ușa dormitorului, apoi într-o fracțiune de secundă, îmi simt buzele cuprinse într-un sărut mult așteptat în timp ce mâinile lui îmi țin corpul strâns lipit de al său. Mă trântește pe canapea iar orice încercare de a scăpa de atingerile acestui bărbat, n-ar fi altceva decât o imensă greșeală. 

      Îi deschei cămașa și mă las cuprinsă de căldura și parfumul lui. Îmi doresc să îi simt fiecare centimetru din piele cât mai aproape. Respirațiile noastre neregulate, dar perfect sincronizate străpung liniștea camerei, iar New York-ul geme din spatele geamurilor. Buzele lui își croiesc atent drumul pe abdomenul meu, iar cu fiecare gest îmi simt inima bătându-mi mai tare. Respirația mi se oprește atunci când obrazul lui aspru îmi atinge ușor interiorul coapsei. Cu el aici simt că am lăsat deoparte orice mască ori inhibiție. Bărbatul de care sunt îndrăgostită e chiar aici cu mine iar orașul se închină la picioarele noastre. Buzele și limba lui caldă mă poartă pe culmile plăcerii și pot presimți momentul ce urmează. Îmi înfig degetele în părul lui în timp ce îmi simt fiecare mușchi încordat. Simt acea tensiune crescândă iar gemetele mele tot mai greu de controlat îi dau de înțeles dragului meu iubit că sunt cea mai fericită femeie din New York.

     Nu am crezut că voi mai avea nevoie de vreun bărbat, cel puțin nu în viața asta, dar iată cum o singură noapte, predestinată parcă, ajunge să-mi răstoarne toate certitudinile. El e singurul căruia m-am dăruit fără rețineri. Ciudat, nu? Să fie o simplă întâmplare ori totul a fost menit să capete așa o turnură. Sper doar ca timpul să se oprească acum, sub atingerile lui.

Prima noapte [XII]

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Întunericul era dominant în micul ei paradis din inima New York-ului. Puteam să jur că-i place noaptea, pe cât îmi place și mie de tare. Am citit-o demult, de când dansam. Am citit-o ca pe o carte scrisă de mine însumi, ca pe revista Vogue când mă plictisesc într-un loc public și nu vreau să par un neadaptat. Își lasă toate măștile pe preșul de la ușă, acolo unde se descalță de pantofii cu toc. Elegant, încet, trăgându-i afară din picior ajutându-se de tocuri, ridicând piciorul și dezvelindu-și coapsa goală al cărei gust mă face curios. Am rămas ca prostul în ușă, urmărind fiecare gest al ei, mușcându-mi buzele când se apleca și îi puteam vedea clar formele, făcându-mă să mă excit ca un adolescent în fața celei de-a doua partide de sex din viața lui. Sunt așa slab în unele momente. Sper că fața mea nu trădează prea multe. Mă prefac indiferent de aspectul acestei femei, alături de care am una dintre cele mai perfecte seri din viața mea. Adică, ce șanse sunt ca femeia care mă intrigă cel mai mult dintr-un bar să mă placă și să o fac curioasă și să îi simt în aceeași noaptea buzele, ba mai mult, să mă ducă și la ea acasă. Mi-ar plăcea să las orice emoție și sentiment la ușă, la fel cum face ea cu măștile, dar ceva îmi spune că dacă vom continua în felul ăsta, s-ar putea să nu mai vreau altceva curând. Ceea ce nu e tocmai bine. Creierul meu o ia razna când simt ceva pentru cineva. Gândesc prea mult și duc totul în extreme și uneori am nevoie doar de douăzeci de secunde de nebunie. Douăzeci de secunde în care să mă apuc să scriu o carte despre ea sau…să-mi tai venele pentru ea. Nu ar fi prima oară.

Dar gândindu-mă la tot felul de prostii, mă trezesc cu mâinile în buzunar în mijlocul sufrageriei, cu eșarfa aruncată haotic, undeva peste haina ei, ca un obișnuit al acestui apartament care emană un aer din secolul trecut, dar și modern, în același timp. Și un apartament care nu aștepta musafiri, cu siguranță, judecând după cănile de cafea din sufragerie și revistele împrăștiate pe podea și ciocolata scumpă, aproape terminată. Mă simt atras de locul ăsta. Biblioteca este plină ochi de cărți, dar peste cărțile așezate atent, zac teancuri de reviste, toate de aparținând aceluiași brand. Ori este un fan înfocat, ori o leagă mai multe de acea revistă. Îmi plac pereții aceștia din cărămidă și geamurile astea mari, cu vedere spre Manhattan, sunt perfecte pentru o dimineață târzie de ianuarie. Sunt atras de fiecare colț al camerei sale, vreau să aflu cât mai multe despre ea și nimeni nu spune povești mai sincere decât camera proprie. Mă întreabă cât este ceasul, dar nu pentru a mă goni se pare, ci pentru a avea un pretext bun de a mă face să stau. Îmi place fata asta! Îmi spune că mi-a pregătit patul în dormitor, iar eu, fără pic de somn, iau o carte și mă duc în locul unde-mi arată că este dormitorul. Mă urmărește cu privirea, zâmbind și întrebându-mă dacă totul este ok. 

-Da, este foarte bine! Mulțumesc mult, cine știe de cine mă mai loveam și în seara asta dacă plecam acum.

-Da, așa măcar te-ai lovit de mine. Hai, spor la citit. Eu mă voi mai uita la televizor, daca nu ai somn, știi unde mă găsești.

Nu știu ce gândeam sau ce încercam să fiu, dar pentru câteva secunde m-am simțit James Dean și m-am întors și am sărutat-o, fără să o las să vorbească sau să gândească. Fără să o las să mă întrebe cine sunt sau ce fac, poate e timpul să mă descopere, fără măști, fără povești. Doar ea și eu. Poate doar îmi forțez norocul. Am luat-o de aceleași coapse goale și am ridicat-o pe mine, în timp ce ne sărutam. Simțeam cum se udă și cum buzele ei sunt avide după artă, sunt atrase de mine. Sunt atras de ea, mult prea tare decât trebuia să fiu. Mi-a spart carcasa care mă proteja, în mult prea multe locuri și acum, la prima zgarietură pe spate, am cedat și o las să mă citească. Pe sub petele de cerneală, prin spatele cuvintelor după care mă ascund, prin urmele cicatricilor care îmi marchează sensul vieții. Am trântit-o pe canapeaua din sufragerie și am sărutat-o puternic, iar ea mi-a răspuns cu aceeași foame pe care o aveam și eu pentru ea. Râzând, m-a îndepărtat de buzele ei și mi-a spus:

-Dacă facem asta, mâine vei avea o impresie proastă despre mine. Sunt sigură!

-Regula de aur. Nu din prima seară, nu? Sfatul suprem al mamei.

-Da, știi tu ce știi. Doar că tata e un idiot, deci nu am ce sfaturi să primesc de la mama. Plus că artiștii mă intrigă.

Am zâmbit și am lăsat-o să-mi descheie cămașa. I-am mușcat buza de jos și am început să o sărut pe gât, să simt gustul amar al parfumului scump cu care era dată. Degetele ei se plimbau pe ceafa mea și în parul meu. Spatele i se arcuia, în funcție de zona pe care o atingeam cu vârful limbii, iar respirația era din ce în ce mai greoaie și mai greu de controlat. Gustam din lobul urechii sale de care atârnau bijuterii, cu o foame greu de stăpânit. Îmi era foame de ea. Îmi este foame de ea. Mâinile mi se plimbau pe întreg corpul ei. Pe gât, pe sâni, pe burta, pe picioare, între picioare, în timp ce mâinile ei mă obligau să rămân în zone care o excitau foarte tare, ceea ce-mi plăcea la nebunie. I-am scos fusta neagră, lăsând-o doar în lenjeria intimă, tot de culoare neagră. Lenjeria despre care aveam multe întrebări la începutul serii. O admiram, o idolatrizam, simțeam multe în momentul acela, dar cel mai tare simțeam cât de mult vreau să fac dragoste cu ea, în noaptea aceea, în locul acela. Luminile erau stinse, dar puteam vedea clar totul, deoarece prin geamurile mari, New York-ul citea curios pagina din cartea vieții a fiecăruia, în care noi doi ne întâlneam. Astfel, luminile orașului se jucau pe corpul ei, lăsându-mă să o văd clar, ceea ce mă făcea din ce în ce mai tare. I-am deschis sutienul, lucru care m-a făcut să înjur puțin, iar pe ea să o amuze, dar a fost bine. I-am admirat sânii câteva secunde, o făceam mai mult timp, însă mâinile ei conduceau palmele mele pe sânii ei perfecți, pentru mine. Am luat între buze, pe rând, fiecare sfârc și îl sugeam încet până îl simțeam tare. Am coborât lent, atingând fiecare centimetru de piele cu limba, lăsând unghiile ei să mă zgărie și ascultând probabil cele mai frumoase sunete pe care femeile le pot produce, gemetele din momentele când sunt excitate. Era udă tare și voiam să fac acest lucru, atunci, acolo. Țineam cu tot dinadinsul. M-am uitat puțin la ea și am văzut-o puțin temătoare, muscându-și buzele. I-am dat chiloții la o parte și am atins-o cu varful limbii în locul cel mai umed dintre picioarele ei. A gemut încet și a prins cearșaful în pumni, iar cu  una din mâini mă trăgea de păr. I-am urcat picioarele după umerii mei și am încercat să o fac cea mai fericită femeie din noaptea aceea, din New York. Cu siguranță nu voiam să mă uite sub nicio formă. Eram deja avid după atenția ei.

Acasă [XI]

Etichete

, , , , , ,

   Tot ceea ce a urmat s-a derulat atât de repede, ca un film de care ești sigur că îți va schimba viața, ori ce a mai rămas din ea, în cazul meu. Mi-a spus că i-ar plăcea să scrie despre mine. Naivul! Nici chiar el n-ar reuși să mă prindă în cuvinte fără să se taie mereu în ele. Nu sunt fata din cărți, nu dansez cu spiritul creator al nimănui, dimpotrivă, îl sufoc, poate fără să vreau uneori. Ce nu știe el e că de fiecare dată când mă uit în oglindă parcă asist la propria-mi autopsie, și mereu mi-e silă de ce văd. Cred că am învățat prea târziu cum să mă lupt cu toți demonii care îmi complică inutil existența, încât am ajuns acum să trăiesc superficial, inutil, oricât de crud ar suna.

    Mă ține strâns de mână iar eu încă îi simt buzele calde. Acum, când până și efectul ultimei picături de alcool a dispărut complet, mă simt lucidă, parcă trezită dintr-un delir și mă întreb încontinuu ce urmează să se întâmple, cu mine, cu el, de ce nu? cu noi.

    În câteva minute ajungem la mine, cred că asta a fost deopotrivă cea mai lungă cât și cea mai scurtă plimbare pe care am făcut-o în ultimii doi ani. Îmi scot cheile din geantă iar clinchetul lor îi atrage atenția dragului meu prieten. Mă privește curios în timp ce descui ușa. Din reflex mă uit la ceas, apoi intru în hol și aprind lumina. Arunc o privire în jur și îmi amintesc că aseară am adormit în fața televizorului și bineînțeles, că nu am adunat păturile de pe canapea, nici cănile de cafea, nici revistele… nici pernele, cutia aproape goală cu ciocolată încă e tot acolo, și brusc încep să cred că invitația asta a fost cam nepotrivită.

   –  Auzi? Tu știi cât e ceasul? Îl întreb în timp ce îmi pun haina pe spătarul unui scaun.

    Nu-mi răspunde. Își desfășoară eșarfa din jurul gâtului și o lasă peste haina mea, apoi cu mâinile în buzunare intră în living. Se uită la geamuri, apoi la pereți, parcă pregătit să redecoreze, după care se oprește în mijlocul camerei zâmbindu-mi. Îl văd acolo, un străin ajuns din întâmplare în intimitatea mea, și fără să vreau gândul îmi fuge la zile de vară dictate de mare și de sentimente de iubire.

    M-am înecat de prea multe ori, dragule! Acum nu știu ce e mai important, să rămâi la suprafața, unde încă poți simți razele soarelui, ori să înoți adânc, fără să te sperie scoicile în care te vei tăia. Cred că orice ai alege sfârșești nefericit atunci când lași demonii să te crească. 

 –  Ceasul? mă întreabă dezinvolt, fixându-mă cu privirea.

 – Nu te uita la mine cu zâmbetul ăla! Mai ales după o reacție atât de întârziată. Da, ceasul! E târziu și sincer nu aș vrea să trebuiască să îmi fac griji pentru tine. New York-ul nu e cel mai sigur și pașnic loc de pe pământ, iar tu, din câte observ, te lași furat de peisaj, mai ales noaptea…

 – Unde vrei să ajungi? Adică pot pleca… dacă asta e problema. Mă întrerupe, devenind brusc serios.

 – După cum spuneam, nu vreau să îmi fac griji inutil, așa că ar fi mai bine să rămâi peste noapte, asta dacă nu te deranjează atât de tare haosul de aici. Vei sta în dormitor, iar eu aici, de fapt, îți voi face patul chiar acum.