Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Capul lui se odihneşte încă pe picioarele mele, iar duşul fierbinte despre care îmi vorbește nu are sens pentru mine. Chiar dacă mi-aş dori să rămân cu el aici, câteva vieţi poate, orgoliul mă trage de mânecă “Fii rea! Ridică-te şi pleacă!”. Mă ridic încet de pe canapea, urmărindu-i tot timpul reacțiile  Pare uşor surprins  doar ce? Chiar credea că voi sta aici, cu el?

–  Atunci nu fi un bărbat prost, care se roagă de o femeie. Îi spun incisiv în timp ce îmi închei nasturii de la haină.

– Chiar îţi plac jocurile astea idioate? Îmi spune ridicându-se încruntat înaintea-mi. Ochii lui spun poveşti de acasă, poveşti triste, presărate cu deziluzii şi dezamăgiri şi totuşi e un bărbat puternic, New York-ul nu este pentru oameni slabi. Sper doar că ştie ce vrea.

– Uite cum stă treaba. Te cunosc de vreo două zile, am petrecut nişte momente frumoase, ne-am apropiat puţin… puţin cam mult dacă mă întrebi pe mine. Nu te cunosc, străine. Nu ştiu de unde vii, încotro te duci, dacă vrei să fiu sinceră îţi spun că nici nu îmi amintesc numele tău. Mi-e greu să te descifrez. Pe de o parte eşti suficient de naiv încât să te plimbi seara prin Central Park, iar pe de altă parte, ai suficient curaj să te legi de o femeie despre care nu ştii nimic. Îţi pot face mai mult rău decât bine.

Îmi iau telefonul de lângă ceaşca cu cafea şi mă îndrept spre uşă, fără să îi las vreun moment în care să spună ceva. Cobor în grabă scările, dar încă îi simt privirea în urma mea. Afară ninge parcă tot mai tare, iar taxiurile trec în grabă pe lângă mine, ignorându-mi mâna ridicată în aer. Perfectă sincronizare! Vreau să plec cât mai repede de aici, înainte ca remuşcările să mă ajungă şi niciun taxi dintre sutele care trec pe lângă mine nu binevoiește să oprească. Mă îndrept cu paşi repezi spre staţia de metrou, deşi trebuie să recunosc că nici nu mai îmi amintesc cum arată metrourile de aici.

Simt picăturile calde cum se scurg pe spatele meu. E atât de multă lumină aici şi miroase a acasă şi a scorțișoară. Probabil dacă mi-aş fi ascultat orgoliul încă aşteptam metroul, în timp ce încercam să mă feresc de privirile încruntate ale celor din jur. E nebunesc tot ce se întâmplă, devenim atât de uşor dependenți unii faţă de ceilalţi.

Ies din baie cu prosopul tacticos prins în jurul meu şi îl găsesc pe canapea butonând telecomanda. Se uită în gol şi zâmbeşte larg, de parcă zgomotele de nedescifrat ale televizorului nu ajung la urechile lui. Mă apropii de el şi mă aşez alături.

–  Ştii…dacă ştiam că mă voi bucura de tratamentul ăsta din partea ta, ne-am fi cunoscut mai repede. Îi spun zâmbind în timp ce îi iau telecomanda din mână, însă fără să îmi înţeleg sensul propriilor cuvinte. Se pare că mă preschimb din nou în adolescenta timidă, incapabilă să vorbească cu el.

– Înţeleg ce vrei să spui, poate aşa a fost să fie, chiar dacă eu nu cred în aşa-zisul destin. Nu ţi-e frig?

– Nu.  Uite! Rebel Without a Cause! La ora asta? Cine ar fi crezut? L-ai văzut?

-Aş zice că nu, doar ca să rămâi să ne uităm împreună. E ceva fascinant în legătură cu James Dean, e imposibil să-i ratezi filmele.

-Dar cine a zis că plec?

tumblr_mb4o92b8o81qjnw5jo1_500

Anunțuri