Etichete

, , , , , , , , , , ,

93f0d703d22feeaa6064b48ba14a3b21Înaintea ochilor mi s-au derulat o serie de imagini pe care cu greu le pot descrie acum. Conrad a murit în cel mai stupid mod cu putință iar eu stau pe canapea, în casa tipului cu care mi-am tras-o aseară şi încerc să îmi ascund gândurile. Are un apartament drăguţ, nou, fără prea multă mobilă, minimalist, aflat în contradictoriu cu personalitatea lui, iar acum presupun că face o cafea, pe care mi-o va aduce fără zahăr şi pe care va trebui să o accept politicoasă. În casa unui străin cu toţii suntem docili. Privesc tavanul alb, perfect, fără crăpături, fără poveşti şi îmi doresc să fiu exact ca el, simplă, albă, fără trecut. Uneori îmi vine să râd atunci când mă gândesc la ce-am ajuns. Ca acum de exemplu. Sunt aici, cu garda jos, cu machiajul întins şi cu o cutie cu inimioare lângă mine, oh şi cu un tip care probabil crede că în timpul liber mă prostituez sau ceva de genu. Oricum e o prostie. Conrad era mai degrabă genul de tip care merge din casă în casă pentru a vinde cine ştie ce căcat vreunei bătrâne pe care o linguşea până îi storcea şi ultimul bănuț, nicidecum genul de tip care să conducă un bordel. Sunt curioasă totuşi ce era în cutia aia, poate un colier de prost gust, ori un parfum scump al cărui miros mi-ar fi provocat greaţă, ori poate cheile unei maşini. Sper să nu fi fost cheile unei maşini.

– Am făcut cafea. Haide, ia-o! îmi spune privindu-mă, însă fără să schiţeze vreun zâmbet. Nu pare nici supărat, nici stresat, ba chiar pot zice că emană un calm care mă scoate din sărite.

– Mersi! Iau cafeaua şi o gust. Are zahăr. Mă uit uşor mirată spre el, apoi continui să fixez tavanul.

– Ce-ai? Nu vrei să vorbim? Ai de gând să stai cu ochii-n tavan?

Dau din cap că nu şi îmi muşc, fără să vreau, buzele. Îmi vine să plâng când mă gândesc la ce părere ar putea să îşi facă dacă i-aş spune adevărul, dacă i-aş spune că moartea idiotului ăluia mă bucură până în adâncul sufletului, dacă i-aş spune că mă simt liberă şi că sunt fericită.

– Să înţeleg că nu merit nicio explicaţie? Mă întreabă încruntându-se.

– Vezi tavanul ăsta? Eu nu sunt aşa, ci mai degrabă un perete frumos colorat, însă dărmat. Nu cred că ai timp să cauţi pe sub dărmături, iar probabil dacă ai avea, nu ai găsi nimic. Cu toţii avem un trecut de care ne ferim mai mult sau mai puţin. Nu ştiu ce-ai vrea să îţi spun, dar te pot asigura că lucrurile nu stau aşa cum crezi tu. Moartea tipului nu mă afectează în niciun fel. Cred că a fost un şoc de moment, nu sunt genul care să se smiorcăie din orice, doar că acolo, în nebunia aia, maşinile de poliţie, sângele de pe şosea, taximetristul ăla disperat, toate m-au făcut să cedez, mă înţelegi? M-au făcut să mă simt vinovată. Ştii… atunci când eşti mic şi te cerţi cu cel mai bun prieten de la grădiniţă din cauza unei jucării? şi îţi doreşti să cadă din leagăn doar pentru că te-a supărat? iar el chiar cade? Aşa m-am simţit acolo. Conrad a căzut de pe cel mai înalt leagăn, iar creierii lui au rămas acolo. Diferenţa e că atunci când erai mic fugeai la prietenul tău şi îţi părea rău de ce s-a întâmplat, dar eu, acum, sunt fericită.
Nu te uita aşa la mine, ştiu că nu mă înţelegi. Nici nu trebuie. Mai ştiu că eşti curios ce era în cutia aia. Şi eu sunt. Probabil un cadou care să mă convingă că relaţia cu un om influent aduce numai beneficii. Aduce, de ce să mint? doar că preţul e prea mare. Eram o copilă cu idealuri, cu scopuri, cu ţeluri de atins, iar el a fost primul care mi-a oferit resursele necesare. Nu a fost un act de filantropie, ci doar o metodă prin care să îmi strângă lanţul în jurul gâtului. Tu crezi că aici e suficient să predai engleză unor copii? Aici vii mort şi renaşti prin oportunităţi de care eşti nevoit să profiţi cât mai mult. Să predai engleză… Americani proşti. Au nevoie de străini care să-i înveţe pe copii limba cu care s-au născut. Nu te uita aşa la mine, nu vreau să-ţi citesc mila în privire pentru că îmi provoacă silă.

Anunțuri