Etichete

, , , , ,

Știți cât timp trăiește un fluture? O zi.

Nu, nu este adevărat. Majoritatea fluturilor trăiesc o lună, unele specii trăiesc chiar și mai mult, pe când altele nu apucă nici măcar o zi. Dar știți de ce majoritatea oamenilor cred că fluturii trăiesc o zi? Pentru că au nevoie să se mintă pe ei înșiși. Au nevoie de motive pentru a face lucruri nebunești, au nevoie de un fluture în care să se transpună și să se întrebe cum și-ar trăi viața dacă ar avea doar câteva ore la dispoziție. Au nevoie de un imbold dat de un fluturaș pentru a simți că trăiesc doar o singură dată. Vor să creadă că moartea nu stă după colț așteptându-i pe ei, ci pe fluturi. Mulți visează să fie fluturi și sfârșesc pe aceeași canapea la același post de televiziune, ascultând aceleași știri, dar cu alți protagoniști. De aceea se așează în cadă, dau drumul la apă fierbinte și-și taie venele pe orizontală. Pentru că au nevoie de atenție, nu de moarte. Fluturii ar tăia pe de-a lungul, ei vor doar un sfârșit.

Am crezut că este un detaliu pe care nu ar trebui să-l spun, dar voi trece peste legile morale (și așa nu este nimic moral în povestea asta) și vă voi spune că un fluture mic stătea tatuat sub sânul drept al ei. Al femeii pe care am lăsat-o în New York și pe care cred că o iubesc. Probabil de aceea am și dezvoltat în mintea mea acea întreagă teorie despre fluturi. Îmi plăcea să cred în ea. Îmi plăcea să cred că eu sunt doar un muritor atent să nu-i ating aripile ca să nu cumva să nu mai poată zbura, iar ea doar un fluture. Dar, ghiciți ce? Cred că i-am rupt aripile și acum zborul ei este unul de plumb. Un fel de suicid lent.

Au trecut câteva luni de când am părăsit New York-ul. Sunt în avion întorcându-mă acolo, cu frică, sorbind din același tip de whiskey, mai matur în gândire cu vreo cinci ani și îmbrăcat cu aceleași haine cu care am plecat. Totul este de culoare neagră. Niciodată nu este prea mult negru atunci când vine vorba de vestimentație. Nu mai am gândurile cu care veneam prima data. O nouă viață, un nou început, visul american. Toate astea sunt nimicuri și visuri de copil. Vreau doar să găsesc totul acolo așa cum am lăsat, mai puțin lacrimile de pe obrazul ei.

[…]

Și iată că am găsit totul la fel cum am lăsat. În casă nu a umblat nimeni, deși un alt rând de chei este la ea. Se pare că nu mi s-a simțit lipsa atât de tare. Am venit de la aeroport cu un taximetrist care vorbea întruna și care nu semăna deloc cu Ahmed. Oare ce face Ahmed? O fi scăpat de toate nebuniile legate de acel accident cumplit? De fapt, mi-ar plăcea să-mi pese de Ahmed, dar de când am pus piciorul pe pământ newyorkez nu am în minte decât imagini cu ea în diferite ipostaze în care am fost lăsat să o văd. Oare ce face? Unde este? Mă mai cunoaște? Oare are altă viață? Nu a trecut mult, nu merit să fiu uitat. Ar trebui să mă înțeleagă, a fost o urgență. Și îi pot explica faptul că am simțit nevoia să stau acasă câteva luni ca să-mi revin din diferite șocuri. Acum dramatizez ca o femeie.

Am tras draperiile și am lăsat soarele newyorkez să-mi intre-n casă. M-am dus la geam să mă uit la Empire State, însă frunzele din copacul vecinilor îmi blochează vederea. Nu e nimic, e vară, o să iau în scurt timp orașul la pas. Oare ce face toată lumea? Nu m-a sunat nimeni cât timp am fost acasă. Nici măcar Logan. Dar și eu am fost vinovat pentru că mi-a fost teamă să-i sun, neștiind ce le-a spus ea despre plecarea mea grăbită. Dar ea ce face, oare? Mai bine încerc să o sun.

Caut numărul în agendă, îl apelez și nu aștept mai mult de cinci secunde că o voce îmi spune că numărul format nu mai există. Fuck! Sper să o găsesc cumva. Mai bine mă apuc să despachetez repede și apoi plec să o caut. O să o caut în tot New York-ul dacă va fi nevoie. Trebuie să o văd. Dar…

Nu merit, nu merit să o mai caut. Am greșit, acum trebuie să suport consecințele. Am lăsat-o să mă iubească și am plecat fără vreo explicație, tot ce ating se transformă în regret. M-am așezat pe pe podea și am început să plâng. Nu știu de ce, nu știam de unde vin lacrimile acelea, însă oricât m-aș fi chinuit nu m-aș fi putut opri. Și a durat cam zece minute, până când mi-am adus aminte că am câteva pastile care m-ar ajuta. Uitasem să vă spun. Cât am fost acasă, o perioadă de aproximativ o lună am stat încuiat în camera mea, cu draperiile trase. Dormeam, fumam și schițam pe foaie clipele petrecute împreună cu ea în New York. Toate astea cică au fost doar o depresie urâtă și un prieten bun, medic psiholog, mi-a prescris câteva medicamente pentru a mă folosi de ele în caz de urgență. Le am la mine, se pare. Am înghițit repede câteva și m-am apucat să despachetez. Nu am reușit să termin de despachetat pentru că mă simțeam obosit și amețit. Am luat cu mine câteva haine să duc în dulapul din dormitor și am urcat cu ele.

Abia mai vedeam printre lacrimi și am bufnit instant într-un plâns isteric, de care oricărui copil i-ar fi fost rușine. Era aici, ea era în cameră și mă aștepta în patul meu. Era doar în lenjeria aceea neagră, la fel ca în noaptea în care ne-am cunoscut și dată cu același ruj, iar părul îi stătea exact la fel și nimic nu era schimbat, parcă și geamurile erau aburite, deși eram în toiul verii. Am văzut-o zâmbindu-mi și am sărit imediat lângă ea în pat, vrând să o ating, să o mângâi și să o sărut. Să-i mulțumesc pentru că m-a așteptat și să o sărut iarăși.

– De când ești aici? De ce nu ai spus nimic?

– Am vrut să fie o surpriză. Îți place ce vezi?

– Știi bine că da. Abia am așteptat să fiu iarăși cu tine.

– Cred, de asta nu ai dat niciun semn. Mi-am dat seama că te iubesc și nu am putut să îmi păstrez orgoliul rănit de plecarea ta.

– Mă bucur. Ce faci, cum ești? Pot să te sărut?

– Haide!

M-a tras peste ea și am început să o sărut. Apoi buzele mele tânjeau după gustul amar al parfumului de pe gâtul ei. Ce dor îmi era! Mâna ei căuta să-mi desfacă cureaua, în timp ce eu îi desfăceam sutienul și îi admiram trupul perfect. Am lăsat-o cu sânii dezgoliți, sărutându-i sfârcurile tari și apucându-i puțin brutal în mână. Fluturele acela tatuat sub sânul drept m-a făcut să revin iarăși la tandrețe și să o sărut încet, delicat, mușcându-i buzele. Îmi lipeam buzele de fiecare centimetru din pielea ei, iar pentru câteva secunde fluturele acela era centrul atenției pentru vârful limbii mele…și atunci mi-am dat seama că vreau să fiu un fluture. Mă simțeam amețit și aș fi vrut să-i spun totuși cât de mult țin la ea…

…taie pe verticală, nu are rost să cerșești atenție…taie…ești doar un fluture…poate cel de sub sânul ei drept….

Anunțuri