Etichete

, , , , , ,

Probabil mă veți considera incult, dar nu îmi pasă, trebuie să recunosc. Nu sunt un mare fan al filmelor vintage: James Dean, Audrey, Marilyn și alți actori asemenea nu prea-mi stârnesc mie interesul. Probabil de aceea am și adormit în timpul filmului, după ce am mai schimbat câteva cuvinte cu ea și m-am holbat într-un mod destul de nesimțit, realizez acum, la sânul ei aproape dezgolit. Apoi am adormit și am uitat totul. Somnul rezolvă toate problemele. Probabil pentru că este verișorul morții.

Acum, când vă scriu, îmi dau seama că întreaga noastră poveste a stat sub aripile negre ale morții, atunci când nu ne iubeam ca niște tâmpiți inconștienți. Ca și cum acest capăt de drum, acest nivel prin care trecem cu toții la un moment dat nici, nu ar fi existat. Da, probabil iubirea este sentimentul mai dominant. Poate că iubirea învinge frica morții, dar rămâne să vedem…

M-am trezit panicat. Și nu fiindcă avusesem vreun coșmar și aveam nevoie ca ea să mă liniștească și să-mi șteargă broboanele de sudoare de pe frunte, ca într-un film din ăla hollywoodian, ci pentru că telefonul urla în continuare, indiferent de cât de mult am respins apeluri văzute printre genele grele și ochii umezi și obosiți. Ea nu mai era lângă mine pe canapea, probabil s-a dus în dormitor să doarmă. Nu am mai rezistat și am răspuns apelului care nu înceta.

– DA?!

– Ce dracu’ faci cu telefonul ăla?!

– Dorm, mamă, ce e? Nu putem vorbi mai târziu?

– Trebuie să vii acasă! A murit! A murit…

Începuse să plângă în hohote. Nu înțelegeam nimic. Am izgonit cu ură tot somnul și m-am ridicat brusc din pat. M-am apropiat de geam, am tras draperiile și simțeam nevoia să mai văd New York-ul. Dar tot ce vedeam era negru. Negrul zorilor de zile amare precum parfumul de pe gâtul ei. Negru și lumini haotice pe care nu puteam să le mai înțeleg. Mi se înmuiaseră picioarele. Mai mult ca sigur era vorba de tata.

– Dar mamă…am vorbit cu el acum două zile. Ieri mi-ai spus că e bine, ce naiba…Ce a pățit bătrânul? Liniștește-te dracului! Iartă-mă, iartă-mă, nu mă pot controla.

Lacrimi fugeau pe obrajii mei ca într-un maraton în care câștigătorul își poate păstra viața mizerabilă. Mi-ar trebui și mie unul…

– Nu, nu taică-tău!

– Atunci de ce ești în halul ăsta? Cine a mai murit? Iar faci din lucruri mici o tragedie?

– A. a murit! Iubita ta! Mă rog, fosta, nu contează acum. A murit, a murit…

Cum naiba s-a transformat viața mea în halul ăsta în timpul unui somn? A. a fost iubita mea. Toți credeau că este aleasa. Ce cuvânt pentru oameni mici. V-am spus de ea atunci când vă povesteam despre călătoria mea cu avionul care mă aducea în New York. Ai mei au adorat-o și A. a ținut locul a mai bine de patru ani fericiți din viața mea, dar am știut amândoi că totul se termină atunci când trebuie să se termine, deși nu am putut accepta niciunul. De aceea am venit aici, să fiu cât mai departe și să nu mai interacționez cu ea aproape zilnic, în calitate de foști iubiți. Dar acum mă simt absurd și penibil. Vinovat și neîndreptățit. E vina mea că a murit. E vina mea că am o viață nouă și mă simt mai bine decât am fost vreodată și am întâlnit ceva mai bun decât ce am avut. E doar vina mea că totul a decurs așa. Abia mai puteam trage aer în piept printre suspine și hohote surde de plâns. Nu voiam să trezesc noua mea viață. Voiam să o las cum a adormit. Fericită și împlinită. Cu un scop și cu o direcție. Cu sânul dezgolit și cu buzele sărutate excesiv de mine. Am crezut că viața poate fi și ușoară.

– Cum…cum s-a întâmplat? Spune-mi, mamă, te rog!

– Liniștește-te! Să nu faci vreo prostie, te implor!

– Spune-mi, mamă! am strigat la ea și mi-am supus corzile vocale unei torturi masochiste. Gâtlejul meu cerea apă și aer, sufletul cerea liniște și gâtul o sfoară, probabil.

– Avea…avea cancer. De doi ani…mi-a spus că nu a vrut să-ți spună fiindcă își dorea tot ce e mai bun pentru tine, nu un lanț care să te țină legat de ea doar fiindcă se va transforma într-o legumă și tu vei fi prea bun ca să mai pleci atunci.

– De ce nu mi-ai spus?!

– M-a rugat să îi promit!

– Te-a rugat să îi promiți…știa de boala ei dinainte să ne despărțim și mie nu mi-a spus nimic? Doamne…

– Vii acasă?

– Nu știu!

Am închis receptorul și am privit iarăși pe geam. New York-ul începea să se trezească la viață și străzile se luminau cu zorii unei noi zile care se scurgea peste acest oraș în care am trăit într-o lună cât alții în alte vieți. Am vrut să mă întorc la frigider și să scot o sticlă de alcool de acolo, însă am văzut-o pe ea cum stătea cu capul sprijinit de perete și mă privea cu lacrimi în ochi.

– O să pleci, nu?

– Da…Nu vreau, dar mă simt atât de vinovat încât acest lucru mă va împinge la sinucidere dacă nu-mi iau rămas bun.

– Aha…

– Haide cu mine! Da, haide cu mine, e cel mai bine!

– Ești un prost, prostule! Merg cu tine la înmormântarea fostei tale iubite cu familia ta și a ei acolo în calitate de ce?! De iubita ta?! Maturizează-te dracului!

– Iartă-mă, nu m-am gândit. Iartă-mă, dar voi veni înapoi, promit!

– Sunt sigură de asta! Să nu mă mai cauți niciodată. Mă duc să mă îmbrac și să nu te aud că tragi de mine. Nu poți să spui nimic din viața ta, ești prea orgolios să faci asta. Încurci viețile altora și le lași așa, încurcate…atunci când și ei cred că ai reușit, în final, să le salvezi…ești așa de prost…

A început să plângă și să mă strângă în brațe precum un om care încearcă să se salveze de la înec. Apoi s-a întors în dormitor și s-a îmbrăcat repede. A vrut să plece imediat, însă am strâns-o de braț și am oprit-o.

– Mă voi întoarce la tine!

– Puțin îmi pasă…

– Măcar ține astea, te rog mult. Nu știu ce se va întâmpla, dar nu am încredere decât în tine.

I-am pus în mână al doilea set de chei de la apartament și am lăsat-o să plece trântind ușa în urma sa și cu tocurile plângând pe asfaltul umed al dimineții. Am citit în cărți, am văzut în filme, dar nu credeam că viața are așa o plăcere în a fute tot ce prinde.

Our love is in danger

Anunțuri