Etichete

, , , , , , , ,

tumblr_mbq5ykL9AY1qcwiu0o1_500

Nu știu exact cum stă treaba cu somnul. Nu știu dacă dorm cu adevărat mai mult de trei-patru ore pe noapte, pentru că mă trezesc la fiecare sunet care are o intensitate puțin mai mare decât respirația ei regulată. La fel m-am trezit și când s-a ridicat din pat. Am auzit și telefonul și ce a vorbit, auzeam și ceea ce spunea tipa cu care vorbea. Doar că niciodată nu am forța de a deschide ochii și cad iarăși în visare. Poate fac asta și pentru că, de multe ori, lumea din capul meu este superioară lumii în care trăiesc sau pentru că realitatea nu-mi stârnește foarte mult interesul. Dar cu ea în lumea mea, se cam schimbă totul. Devine interesant. Dar știi ce este cel mai frustrant atunci când nu mă trezesc? Săruturile ei. Nu știu dacă ele sunt reale sau se întâmplă doar în mintea mea.

Pleoapele-mi sunt grele, dar zgomotul New York-ului trezit la viață nu mă lasă în pace să îmi continui somnul. Sunt puțin buimac și pentru câteva secunde uitasem unde sunt. Dar mi-am reamintit totul. Mirosul ei, coapsele, lenjeria umedă, cearșafurile, cafeaua, pielea ei, buzele mușcate, unghiile de pe spatele meu, gemetele, New York-ul la patru dimineața, ninsoarea din acea noapte, costumul, telefonul de dimineață, fundul ei…iarăși fundul ei, pachetul de țigări, clădirile înalte, primul sărut, prima oară când am intrat în ea, cărțile din biblioteca ei. Pare atât de familiar totul. Zâmbesc când îmi văd pachetul de țigări, cumpărat din plictiseală, pe noptiera de lângă pat, cu doar câteva țigări rămase. Îmi aduc aminte de conversația noastră și motivul pentru care am cumpărat țigările alea. Nu mai fumasem de doi ani, dar orașul voia ca eu să o fac, măcar o dată. Voia să fie sigur că nu-mi uit trecutul. Apoi, pachetul ăla de țigări a fost și motivul pentru care am reușit să deschid o conversație cu ea. Mi-a spus că fumează doar în seara aceea. Se pare că și în dimineața de după.

Ea nu mai era acolo. Patul era mare și gol, cu mine aproape dezvelit complet și cu perna de lângă mine șifonată. Lăsase puțin din ea în urmă, să stea în pat cu mine. Câteva fire de păr stăteau pe perna ei și mirosul specific ei era impregnat în tot. În lenjerii, în pereți, în mine. Costumul ăla încă mă obseda. M-am întins în patul acela mare și am inspirat adânc aerul din camera ei și din acea dimineață în care soarele s-a gândit să lumineze străzile înghețate din New York. Baia era plină de creme și tot felul de machiaje și lucruri care habar nu am cum se utilizează sau dacă sunt făcute pentru rasa omenească. Am crezut că este în sufragerie, la televizor sau deja e plecată la serviciu, dar pe masă era un șervețel albastru pe care-mi lăsase toate informațiile necesare. Am zâmbit citindu-l si l-am băgat în buzunarul din spate de la blugii mei.

Aș fi spus că mă uit la New York, gândindu-mă la priveliștea pe care o puteai vedea de la balconul ei, însă nu asta-mi atrăgea atenția, ci costumul acela bărbătesc de pe unul dintre cele două scaune așezate pe balcon. Probabil nu e cel mai bine că sunt aici. Poate totul s-a consumat în aburi de alcool, drame de Broadway și nopți fără inhibiții. O noapte a fost de ajuns. De ajuns să știu că dacă rămân mă voi transforma în ce am mai fost cândva. De ajuns să știu că ea îmi este de ajuns pentru toată viața asta. Că i-aș putea iubi ochii și părul și sânii și fundul și pe ea. Știu că aici nu este locul meu. Știu că sunt doar un străin care încearcă să se integreze în casa asta. Și toată povestea asta seamănă cu viața mea, însă casa este societatea, iar eu ajung mereu prea târziu pentru a mai schimba ceva în mizeria asta dezordonată numită viață. Trebuie să las în urmă apartamentul ăsta. Am luat dublura cheilor de pe masă și am plecat, trântind ușa în urmă și curățându-mi scamele de pe cămașa mea neagră. Cum sunt pe interior, așa sunt și pe exterior.

Mâinile-mi tremurau și viciile scoteau la iveală demonii din mine. Sunt atâți de mulți închiși aici. Am ieșit în stradă și lumea se lovea de mine. Încercam în disperarea mea să-mi scot o țigară din pachet. Cu mâinile tremurând mi-am pus țigara între buze și am început să-mi caut bricheta Zippo în buzunare.

-Fuck!

Am uitat-o sus. Împreună cu sufletul meu și cu ultimul dram de bunătate și încredere din mine. Am urcat în grabă scările. Abia am reușit să deschid ușa și m-am grăbit să-mi caut bricheta. Voi pleca de aici înainte să vină și să inventez scuze penibile. Dar nu puteam găsi acea brichetă nenorcită. Tot ce găseam erau amintiri din noaptea petrecută acolo. Păturile de pe patul din sufragerie pe jos, cănile de cafea încă pe masă. Pantofii ei cu toc  acolo unde i-am aruncat eu. Dorințele noastre și planurile de viitor în scrumul de pe masă. Numai nenorocita mea de brichetă nu. Era de negăsit, la fel ca și speranțele mele în relația asta. M-am decis să plec și să las acea brichetă în urmă. Măcar de ar fi cea mai mare pierdere. Ușa de la balcon era crăpată și aerul era foarte rece. Într-o oră va fi în apartamentul ăsta ca într-un iglu. M-am dus să o închid și am văzut, din întâmplare, bricheta mea pe scaunul de pe balcon. Am ieșit să o iau de acolo, dar acel costum stătea în fața mea și mă obseda. I-aș fi dat foc, dar în schimb m-am așezat pe celălalt scaun și l-am pus la picioarele mele pe cel cu costumul pe el. Mi-am așezat ghetele peste costum și mi-am aprins o țigară. A început să fulguie. Îmi las capul pe spate și savurez acel tutun, scoțând fumul pe nări, lăsându-l să se joace cu fulgii de nea. Viață și moarte. New York țipă la mine prin toată forfota aceea și balconul ei este locul perfect în care să-mi pierd mințile și să vorbesc cu demonii mei. Vă urăsc pe fiecare în parte. Nu pot iubi cu voi, nu mă pot pierde în orașul ăsta de voi. Nu pot face nimic. Vă urăsc și pe voi și pe costumul ăsta și pe ea că are costumul ăsta în casa ei.

-Cu cine vorbești? Mă întreabă din ușa balconului, holbându-se la costumul pe care mi-am întins picioarele și la mine. E plină de fulgi albi pe fularul negru și pe palton.

-Cu mine.

E așa frumoasă.

Anunțuri