Etichete

, , , , , , , , ,

      Degetele lui au adormit pe coapsele mele și încă pot simți mirosul de cafea venind de dincolo. Cred că e șapte deja și nu mă pot gândi la nimic altceva decât la frigiderul gol. Fără el aici, eu nu am timp de mic dejun-uri în vreo dimineață. Mă ridic din pat cu o atenție care nu îmi stă în caracter, însă rămân cu ochii ațintiți asupra lui. De unde ai venit străine? Cine ar fi crezut că un astfel de bărbat îmi va oferi tocmai mie o noapte ca cea precedentă. Numai gândul că a fost și ultima mă întristează, nu vreau să il pierd prin fumul de țigară al unei alte cafenele. Mă aplec și îl sărut, poate pentru ultima oară, apoi mă îndrept către sufragerie. Văd păturile de pe canapea aruncate la voia întâmplării și rememorez toate cele petrecute, respirația lui caldă pe gâtul meu, felul în care mă privea, zâmbetul plin de satisfacție de la final.

      Arunc o privire pe geam și străzile sunt deja scăldate în lumina crudă a dimineții, care se reflectă în ferestrele imense ale clădirii din față. Zeci de taxiuri și autobuze parcă zboară printre zgârie-nori. Mă întreb încotro se grăbesc toți așa, nici orașul, nici locurile de muncă, de multe ori prost plătite, nici cafeaua mereu prea dulce, nici măcar metrourile murdare și pline de dubioși, nimic din toate astea nu vor dispărea până mâine. Amuzant cum ajung, de pe o zi pe alta, să critic oamenii printre care mă aflam și eu. Tresar când aud soneria insistentă a telefonului iar în graba inconștientă de a opri acel sunet mă împiedic de marginea canapelei. Cred că a fost cea mai silențioasă căzătură din viața mea. Răspund la telefon. E Jessica, secretara cea nouă, care începe speriată să îndruge ceva despre o întâlnire cu un nu știu care director. Timp de câteva secunde încerc să îi înțeleg cuvintele mereu întrerupte de gâfâituri, apoi o rog să amâne pentru mâine totul și să își ia liber azi. Închid telefonul atunci când bucuria ei puțin prea exteriorizată începe să îmi dăuneze auzului. Acum văd că Scarlett m-a întrebat aseară printr-un mesaj dacă mi-e în continuare rău. Nici n-ai idee, draga mea! îmi spun în gând, zâmbind larg. Mă ridic de pe covor și încep să răspund unor mail-uri „importante” în timp ce îmi trag pe mine o pereche de blugi. Închei nasturii cardigan-ului în care am dormit, îmi leg părul în ceva ce se voia a fi o coadă, îmi iau haina de pe spătarul scaunului și caut dublura cheilor de la apartament, pe care le las pe masă alături de un șervețel albastru.

Sunt la magazinul din colț. Nu te las să pleci fără micul dejun.
P.S. Oricât de tentant ar fi să te încui aici...

      Cobor în grabă scările, cu teama de a nu rămâne din nou singură și încep să alerg către magazinul ăla nenorocit care pare mai departe ca niciodată. Aerul rece, praful, fețele obosite și morocănoase, gălăgia orașului stau parcă în antiteză cu cele întâmplate aseară.

      Deschid ușa magazinului, iar totul este fix cum mă așteptam să fie. Sute de oameni și cărucioare se ciocnesc într-un haos greu de descris. Fiecare caută ceva, fiecare strigă după ceva, de parcă fericirea s-ar vinde aici, la reducere, în caserole din plastic. 

Anunțuri