Etichete

, , , , , , , ,

Nu știu prea multe despre țigara de după, dar cafeaua de după este magnifică. Da, treceam prin anii în care nu puteam refuza o cafea, indiferent de oră. Cui îi păsa că este aproape patru dimineața, când ea m-a invitat la o cafea savurată în pat, alături de ea în lenjerie intimă. Îmi plac detaliile, e unul dintre lucrurile care mă fac diferit și de care nu mă pot lăsa. Într-adevăr, îmi place și să găsesc mereu defecte. În oameni, în lucruri, în cuvinte. Ăsta e un fel de blestem, dar e ceea ce am să caut mereu. Așa am fost conceput. Ca un masochist.

Am rugat-o să nu se îmbrace. Bineînțeles că nu m-a ascultat. Eram doar un străin, plin de lucruri care încă îi provocau îndoieli. Eram doar un străin, ca pentru toți. Toată viața mi-a plăcut să rămân un străin. Îmi place să mă separ, face parte din instinctul meu. Sunt plin de întrebări la ora asta, după o oră intensă de dragoste. Probabil cea mai bună oră de când sunt în New York. E orașul care nu doarme niciodată, noi de ce am dormi? Pe principiul ăsta mergeam, când am decis că o cafea la patru dimineața ar fi mai mult decât potrivită. Ea este tăcută. Probabil regretă. Probabil și-a dat seama că nu sunt deloc ceea ce par. Sunt un copil nebărbierit, în trupul unui adult care se îmbracă la întâmplare, cu cămăși peste tricouri, cu negru peste negru, cu un corp lăsat să se dezvolte în voia sa și cu degete mereu murdare de cerneală. Sau poate a privit atent în ochii mei și mi-a văzut vârsta înaintată din ei. Ochii ăștia au văzut multe, iubito. Ei vor muri primii. Mi-ar plăcea să o numesc așa, mi-ar plăcea să mă strige așa. Oare mâine, în miezul zilei, când ne vom trezi și ne vom lua rămas-bun, voi fi doar un străin? Dar toate întrebările își găseau răspuns undeva în zarea luminată de reflectoarele spoturilor publicitare din Manhattan. Toate gândurile mureau pe buzele mele când o priveam din umbra camerei sale cum face cafeaua. Toate poftele pentru orice altă femeie piereau. Eram ca un bătrân lăsat singur de femeia care l-a iubit toată viața. Totul se transforma în dorință când o priveam. Îmi mușcam buzele cu pofta de a mușca alte buze. Pe ale ei. Cu pofta de a gusta iarăși pielea ei. Cu iluzia unei alte ore ca cea din urmă, devorată de gândurile mele interioare. Dragostea cu ea a fost ca un parfum pe care l-am mirosit pe o stradă aglomerată din New York. A lăsat urme și mi-a plăcut la nebunie, încât în fiecare clipă mă gândeam cui aparține acel parfum și îmi băteam joc de simțurile mele olfactive, supunându-le la torturi, pentru a găsi acel miros care a trecut. Așa a fost și acea oră cu ea, încercam să mi-o reimaginez, să refac totul, dar rămâneam doar cu gemetele ei în urechi și cu gustul amar al parfumului de pe gâtul ei, pe vârful limbii mele.

Și nu e ca și cum ar fi cea mai cuminte fată și totul a fost o întâmplare. Prepară cafeaua într-un cardigan negru, luat peste pielea goală și într-o pereche de chiloți. Mă uitam la fundul ei de când s-a dus la aragaz și sunt sigur că știa că mă holbez la ea și nu la biblioteca ei de care mă prefăceam interesat. Poate de aceea a ales să ia cutia de zahăr din dulapul de jos. Poate de aceea cardiganul i-a căzut de pe un umăr și nu s-a deranjat să îl ridice, încât eu să văd clar locul unde am marcat-o. Deasupra umărului stâng avea amprenta dinților mei în carnea sa. Eu aveam modelul unghiilor ei pe spatele meu. Tot o formă de artă, dar nimeni nu e atent la detaliile de genul ăsta.

Cafeaua este gata și ea mi-o servește pe o farfurioară cu un model japonez. Ceva cu flori roz de cireș. Suntem tăcuți. Împărțim liniștea și sunt sigur că lumea habar nu are că persoana perfectă este cea cu care poți împărți liniștea. Se uita la mine insistent, fără să încerce să ascundă acest lucru. Își ridică cardiganul atunci când acesta cade de pe un umăr, dezvelindu-i sânii perfecți. Mă privește și îmi spune:

-Nu te cunosc deloc.

– Vei avea timp.

-Nimeni nu are timp.

-Eu am, îi spun. Apoi mă ridic de pe canapea și mă uit la titlurile din biblioteca ei.
Mă urmărește atentă timp de zece minute și îmi spune că nu crede că voi găsi ceva interesant pe acolo. Deja îmi găsisem cartea preferată. A fost de ajuns.

– Vrei să mergem în dormitor? Mă întreabă, în timp ce se juca cu ceașca goală de cafea.

– Da, poate reușim să adormim. Stai cu mine?

– Doar dacă vrei.

– Da…

Sunt mai prost decât credeam. Mă conduce în dormitorul care, inițial, era pregătit doar pentru mine. Cearșafurile albe așteptau neșifonate să-mi facă o impresie bună, dar eu mă gândeam la cum vreau ca ele să fie pătate de noi, când ne vom trezi. Mă gândeam iarăși la ea goală, învelită doar în cearșaf și la ceața din New York de dimineață, privită de pe geamul din dormitor, cu ea ținându-se de gâtul meu ca de o ultimă speranță către un vis măreț. Poate aș putea să-ți fiu o mică speranță. Alea mari sunt la Dickens.

Cred că a adormit. Piciorul ei gol stătea protejat, între picioarele mele și îi simțeam pielea fină, ceea ce mi se părea genial. Mâna ei se odihnea pe pieptul meu, iar buzele aproape că adormiseră într-un sărut continuu al obrazului meu. Priveam New York-ul de acolo, din pat, de lângă ea și mi-am dat seama cât sunt de norocos. Doar că eu nu cred în noroc, doar în probabilități. Doar că nimic nu a fost atât de perfect ca ora aceea și nicio dimineață la fel de fericită ca dimineața în care urma să mă trezesc lângă ea. Am adormit când zorii înveleau orașul, trezindu-l la viață și făcându-l să țipe de zgomotul mașinilor și al oamenilor. Noi adormeam când alții se trezeau, urmându-și rutina. Noi eram altfel, și asta ne definea în acele momente. Am adormit cu sânul ei umplându-mi mâna și cu buzele mele lipite de ceafa ei, după ce am urmărit îndelung acel costum bărbătesc aruncat pe scaunul din balcon acoperit aproape în totalitate de zăpadă. Mereu am fost atent la detalii. Mereu am căutat defecte.

Anunțuri