Etichete

, , , , , , , , ,

Am pielea pătată de cerneală de ani buni. La ce bun? Câteva premii și câțiva bani? Unde-mi sunt nopțile pierdute și , mai ales, unde s-au ascuns zilele însorite vândute de toți idioții ăștia la fiecare colț de stradă, pe fiecare panou publicitar? Toate astea, unde le mai găsesc acum, când sunt pierdute, probabil îngropate de ceva timp? Știi, sub petele astea de pe piele găsești durere. Uneori, în nopțile ca asta, cerneala se spală și rămâne doar durerea. Atunci deschid laptopul și încep să-mi torn acid pe piele. Așa încep să scriu. Mi s-a spus că fără sacrificiu nu voi câștiga nimic și nu am vrut să ascult până când am căzut de pe clădiri cât Empire State de mari. Și e al naibii de greu să te ridici apoi, ascultă-mă! Ascultă-mă când iți vorbesc! Ascultă-mă! Măcar tu…măcar acum. Ți-am strâns cam tare mâna în a mea, când am gândit asta și te-am văzut holbându-te la petele de cerneală. Sunt un om anti-social, vorbesc prea des cu mine. Sunt sigur că ți-ar fi plăcut să auzi asta. Dar la ce bun? Nici nu ai vreun motiv să-ți pese, plus că nu vreau mila ta, nici măcar admirația. Mă poți auzi cum țip de aici? Din adâncuri? Din mine…? Normal că nu poți, cine ești tu dacă nu una printre multe altele la fel? Aș fi vrut să te întâlnesc în alt moment al vieții mele. Atunci când eram naiv și puteam iubi cu ușurință orice ființă îmi stârnea anumite interese, la fel cum o faci și tu. Dar s-a mai întâmplat. Poate mă voi îndrăgosti din nou și poate vei pleca, fiindcă așa se întâmplă mereu. Așa s-a mai întâmplat. Nu vreau ca mama să-mi sărute venele crestate încă o dată. Ai văzut doar petele de cerneală, nu și ce este sub ele. Vreau să mă vindeci. Dar poți face asta? Îmi placi din toate punctele de vedere și vreau să îmi aparțină fiecare atom al tău, dar nu sunt deloc sigur că și tu vrei asta și nu sunt deloc sigur că tu mă vei salva. E prea greu, aici, cu mine. Cu siguranță aș fi fost un bun cuceritor dacă aș fi avut de-a lungul vieții curajul să spun ceea ce gândesc. Dar nu îl am nici măcar acum. Eu m-am refugiat în scris, am reușit să transpun ceea ce gândesc pe foi și în scenarii. Sunt un om timid, de aceea m-am apucat de scris. Probabil mă uit în gol și crezi că nu te ascult, dar așa vorbesc eu cu mine. Am auzit tot ce ai spus și ești penibilă când ocolești subiecte și nu mă întrebi direct.

-Nu, nu am prietenă. I-am răspuns grijuliu, ca să nu interpreteze ceva greșit.

-Ah, nu asta voiam să spun. Iartă-mă, dacă te-am făcut să te simți prost!

-Stai liniștită! E imposibil să mă simt cum nu am fost niciodată.

Mă simt de parcă nici nu am vorbit eu.

-Ești și modest, am impresia. Și a zâmbit elegant, un zâmbet care-mi lipsea de mult.

-Așa-i? Mi-am mușcat buza și am pus mâna după gâtul ei.

M-a privit cu ochii ei mari, plini de povești pe care abia aștept să le descopăr. Povești despre ea, copilărie, visuri, declinuri, părinți, iubiri și sex. Mă simt confortabil cu ea. Am mai simțit asta doar cu o singură persoană, dar trecutul trebuie lăsat în urmă, așa spun toți, dar nimeni nu reușește. Pe mine mă inspiră. Ea mă inspiră și îmi dă curaj. E greu ca un laș, care se ascunde în spatele cuvintelor, să prindă curaj în prezența unei persoane.

-Mi-ar plăcea să scriu despre tine, i-am spus degajat, fără să mă gândesc la consecințe.

-Nu, nu ți-ar plăcea.

-Ba da. Dar și tu scrii. Tu despre ce scrii?

-Eu nu scriu…

-Ok, nu-mi spune. Ai fulgi de nea pe gene, mă lași să te șterg?

-Da, dar ai grijă cu machiajul, te rog!

Bineînțeles că am fost neîndemânatic, ca de obicei, și nu știu ce e aia grijă de machiaj, dar am șters, în așa fel încât să nu se mai vadă nici fulgii de nea, nici rimelul împrăștiat.

Suntem la intrarea în Chrysler Building, cu luminile deasupra noastră, ca doi actori principali, într-un moment cheie al piesei jucată pe Broadway sau într-un teatru important. New York-ul aștepta un semn de la noi, îl simțeam amandoi cum clipește o dată cu noi și cum ne apropie mai tare decât orice dorință. Simțeam fulgii cum cad și se topesc pe fața mea caldă și puteam simți cum cicatricile de pe venele mele pulsează. Nu există fluturași, ca în poveștile frumoase, doar goluri în stomac, la fel ca atunci când stai în cadă, cu o lamă în mână și te gândești ce a însemnat totul, dacă drumul trebuie să se despartă aici sau să se ducă înainte, dacă lama va tăia pe lung sau pe lat. M-aș putea pierde prin ochii ăia, jur. M-aș putea căuta și regăsi de fiecare dată. Ca și cum acolo va fi mereu locul meu. În ochii ei va fi acasă. Vântul bate în rafale și te-am strâns la pieptul meu. Luna s-a ascuns după clădiri și ne lasă doar nouă momentul. O să luam noi toți laurii, noi doi și New York. În depărtare, o femeie își aprinde țigara și ne privește atunci când traversează strada.

Eu îi simt buzele ei reci cum le acoperă pe ale mele, calde întotdeauna și pare că și-au găsit cel mai comod loc, acolo unde se simt complete. Are gust de sare și litere, și nopți împlinite și zori de zi de vară și mirosul unor lenjerii proaspăt trezite din somn, cu noi încolăciți prin ea. Cu mine în ea. Atât de complet. Eu și ea. New York-ul și zăpada. Bonnie și Clyde. Mama și tata. Buzele mele și buzele ei. Totul pare complet și la locul său. Acasă.

Ne-am uitat câteva secunde unul la altul, fiecare avea buzele umezite de celălalt. Am zâmbit amandoi, în același timp aproape.

-Încă mai vrei să bem  ciocolată caldă?

-Desigur!

-Dar eu beau cafea.

-Am cea mai bună cafea acasă. Haide!

Anunțuri