Etichete

, , , , , , ,

  Îmi place tipu’, de ce să mint? Se învăluie în mister apoi mă atrage cu zâmbetul ăsta. Mă întreb de ce nu vorbește mai mult despre el, de fapt nici nu vreau să o facă, aștept doar să îmi descopere un singur amănunt, să îmi liniștească o ușoară teamă apoi să mă alerge pe străzile astea interminabile până în Rockefeller Center, să mă sărute acolo, în fața bradului, în timp ce toți curioșii se uită pe furiș la noi. Ar putea la fel de bine să-mi întoarcă spatele chiar acum “Visezi prea mult fetițo!”. Dragule, știu că filmele care îmi fură zâmbete și lacrimi aproape seară de seară nu sunt reale, știu că nu trăiesc într-o lume ideală și mai știu că tu nu ești aici ca să mă salvezi. Cred că tu ești cel care trebuie salvat. Aș vrea totuși să-mi spui că drumurile nu-ți sunt încurcate de nicio damă cu ochii verzi, spune-mi că singurul lanț care te ține e cel  pe care tu singur l-ai construit din toate temerile cu care îți hrănești monștrii. Îți cer să fii singur și încă nu simt vreo urmă de egoism. Ceva din mine îmi spune ca zâmbetul tău mi se cuvine.

   Copil naiv și visător mi-ai udat mâinile cu zăpada asta, după ce m-ai mințit că viața ta nu e interesantă.

    Privesc picăturile de apă cum își croiesc drum printre degetele mele. Apoi dispar, lăsând în urmă doar amintirea a ceea ce-au fost. Poate are dreptate, așa suntem și noi, ca zăpada asta. Îi prind mâinile într-ale mele, fără să-i întâlnesc privirea însă. 

 – Scrii? îl întreb cu aceeași satisfacție pe care o are un copil atunci când își găsește cadoul pentru ziua lui ascuns în dulap. 

 – Ce te face să crezi asta? mă întreabă surprins, conștient că i-am aflat secretul.

 – Sărutul cernelii e mai păcătos ca orice ruj roșu. Se imprimă direct pe piele, fără să se oprească mai întâi pe gulere. Oricum, stai liniștit, nu voi spune nimănui, dar merit o răsplată pentru minuțioasa joacă de-a detectivul, nu crezi? îl întreb zâmbind larg.

 – Răsplată? Mă întreabă încruntat și ușor suspicios.

 – Ce frumos ar fi să aflu căror rânduri se datorează petele de cerneală de pe degetele tale… îi spun apropiindu-mă de el și ridicându-mă pe vârfuri pentru a-i ajunge mai aproape de ureche.

 – Mai vedem. Răspunde scurt și sec, făcând un pas înapoi.

    Se pare că îmi joc cam prost cărțile, deși mereu m-a atras ideea de a fi iubita unui artist. Fără să mai forțez inutil nota, înaintăm pe trotuarul îngust, călcând cu grijă, de parcă pavajul ar sta să se spargă sub pașii noștri. Fulgii mari, greoi se odihnesc pe fularul lui care îi acoperă gâtul. Ridicându-mi puțin privirea îi observ zâmbetul, arma letală pe care o folosește încă inconștient, apoi ochii în care i se reflectă luminile din vitrine. Privește mai mereu în sus, captivat fiind de măreția orașului, deși totul e acoperit de zăpadă el pare să înțeleagă arhitectura clădirilor. De fapt, nici nu cred că e nevoie să vezi un lucru în claritatea detaliilor sale, e suficient să îi cunoști forma. 

    Frigul începe să își facă prezența simțită și mă bate deja pe umăr întrebându-mă “încotro?”. Mă uit la noul meu prieten și observ că se ascunde în fular. Mă opresc brusc. Observându-mi gestul, se oprește și el, nedumerit.

 – Ce-ai de gând, străine? Eu una am înghețat de ceva timp. Îi spun pe un ton ușor amuzat. N-ai vrea să mergem undeva? Cât să ne mai încălzim, nu de alta. Totul e cam aglomerat și obositor pe aici, nu-ți surâde o ciocolată caldă? Te invit la mine și stai fără griji am gânduri pașnice, n-aș vrea să îți supăr iubita… îi spun precipitat. 

    Mă privește în gol, fără să schițeze vreun gest, iar eu care ziceam că îmi joc CAM prost cărțile…

Anunțuri