Etichete

, , , , , , ,

Am deschis ușa pe care scria mare „Hard Rock Cafe” acoperit de o coroniță de Crăciun plină de fulgi de zăpadă și luminițe. Am lăsat-o pe ea să iasă prima, în timp ce fularul îmi atârna foarte aiurea, aproape atingând podeaua. Scârțâitul zăpezii este ușor anihilat de zgomote mai mari, precum zgomotul produs de claxoanele taxiurilor galbene sau țipetele celor care se joacă cu zăpadă în mijlocul celui mai frumos oraș din lume. Unii nu au habar cât sunt de norocoși, îmi spun. Taxiurile în număr mare mă fac să mă gândesc la Ahmed. Oare ce face arabul pasionat de Sinatra și Armstrong? Oamenii ăștia lasă tot la mâna destinului. Seamănă cu un gest mediocru și făcut pentru cei slabi, dar au ajuns atât de departe așa. Clădirile astea imense au fost făcute pe principiul: Dacă se poate, facem! Nu există al doilea gând aici, primul este cel mai bun. Instinctul nu înșeală și ziua de mâine e abia mâine, nu trebuie să te gândești la ea de astăzi pentru că pierzi ce se petrece în prezent. Poate e timpul să gândesc și eu așa. Poate ăsta este visul american, naivitatea. Poate ar trebui să cred că fata asta mă poate vindeca și mă poate înțelege. Poate chiar mă va vedea cum sunt, dar cum să vezi o arhitectură impresionantă când este acoperită de iederă de ani buni, iar acum, iedera este acoperită și de zăpadă. Timpul înseamnă tot. Nu așa se gândește în New York. Doar pe Wall-Street, încerc să mă conving vorbind cu mine.

Dar s-au rupt toate firele minții mele anapoda, toate introspecțiile și metodele de psihanaliză, atunci când i-am simțit ei mâinile în jurul gâtului meu, pentru a-mi aranja fularul, lăsat haotic la gâtul meu în speranța că se va aranja singur. Doar mă cred un artist. I-am zâmbit, fiind luat prin surprindere. Ăsta este primul semn instinctiv, care se declanșează animalic, fără nevoia rațiunii, pe care-l înveți trăind printre oameni falși. Când ești surprins, plăcut sau neplăcut, zâmbești. Când ești trist, zâmbești. Când pierzi, zâmbești. Nu e deloc ceva motivațional și optimist cum vrea să sune, doar o altă metodă de a-ți ascunde adevăratele sentimente în fața oamenilor pe care nu îi lași să te cunoască. Eu zâmbesc așa cum cameleonul își schimbă culoarea și aș vrea să fiu trist cu ea, aș vrea să o las să mă cunoască, dar dacă aș fi trist ar crede că ceva nu este în regulă sau ar începe să pună întrebări. Zâmbesc.

Se spune că te simți confortabil cu o persoană atunci când poți împărți liniștea cu ea. Noi am tăcut minute bune. Ea era captivată de fulgii de nea și de fularul meu, iar eu de reclamele luminate și de faptul că New York-ul nu doarme niciodată. Fie că este ora doisprezece la prânz sau ora patru dimineața, orașul ăsta respiră și e ca un bulevard al oamenilor cu vise mari, cu povești și lacrimi ascunse printre zâmbete. Bine, recunosc, sunt captivat și de fundul ei. Mă simt bine cu ea lângă mine, probabil nici nu va afla asta vreodată, iar mâine dimineață ma voi trezi cu chef de scris, gândindu-mă la ea, iar ea se va îmbrăca gândindu-se la cum am dezbracat-o eu, dar niciunul dintre noi nu va mai avea contact cu celălalt. Ne-am sărutat minute în șir. Nu, nu în realitate, ci uitându-ne unul la altul. Da, se poate. La fel cum săruți fata drăguță din metrou în fiecare dimineață, care citește cartea ta preferată și care îți zâmbește, dar nu ai curajul să o întrebi cum o cheamă sau cât este ceasul. Sau cum săruți la prima vedere. Atunci când ea se așează la masă, în fața ta, pentru prima oara, în Hard Rock Cafe și nu poți face nimic decât să te holbezi la ea, printre fumul de țigară și mirosul înțepător de scotch.

-Nu a mai nins de mult așa frumos pe aici! Zăpada o să ascundă toată mizeria din oraș și va sufoca cu alb tot griul de pe aici, până și oamenii. Aici nu e nimic alb sau negru, doar gri. Uită-te la tine. Promițător, dacă ți-ai șterge zâmbetul ălă fals de pe față. Iarta-mă, dar ești altfel, nu te poți integra ușor. Pot citi asta pe chipul tău. Aș vrea să-mi povestești multe. Te-aș asculta cu plăcere.

-Nu prea am ce să povestesc. Viața mea nu este interesantă. Am luat o mână de zăpadă și i-am pus-o în palmă. Așa suntem și noi, ca zăpada asta.

Sunt puternic și rece acum. Am doar o slăbiciune, sunt foarte încântat de ea și deja îmi imaginez multe lucruri. Dacă îi voi spune despre mine, mă voi transforma în ceva minuscul și ușor de citit, mă voi pierde în palma ei și mă voi scurge printre degete, la fel ca și zăpada pe care i-am pus-o în palmă.

Anunțuri