Etichete

, , , , , , , , , ,

   Aerul cald, alcoolul, vocile oamenilor care răsună printre cercuri dense de fum de țigară, toată înghesuiala de aici mă amețesc și în același timp sunt singurele vinovate pentru gafele pe care tocmai le-am făcut “Mă exciți domnule” inteligentă replică, scumpo! Nici nu vreau să îmi amintesc cât de prost am dat-o apoi cu “gâdilatul”.

   Îi simt mâinile tot mai strânse în jurul meu. Nu știu dacă realizează, dar mă ține într-o strânsoare aproape disperată, ca a unui om care încearcă să se agațe de un scop, oricât de banal, care să îl țină în viață. Când mă gândesc la încrederea cu care vorbește, la aerul ușor arogant care îi ghidează gesturile și la zâmbetul lui aproape permanent ironic, îmi vine greu să cred că cei doi ochi care mă privesc acum îi aparțin cu adevărat. 

   Mi-a povestit crâmpeie din viața lui, pe care le ascultam mai mult sau mai puțin, pe care le înțelegeam mai mult sau mai puțin, buzele lui își descoseau poveștile atât de aproape de obrazul meu, de parcă mă invitau să mă răsfăț în carnalitatea dulce a unui sărut, care nu are să se întâmple vreodată. Acum muzica s-a oprit, ori acum s-a oprit și pentru mine, însă nu vreau să mă eliberez din strânsoarea asta atât de plăcută. În șoaptă, mă întreabă dacă știu că muzica nu mai cântă. Spiritul lui de observație nu își are niciun rol aici și totuși, cu regret, îmi desprind mâinile din jurul gâtului său. Îi simt parfumul pe încheieturile mele și dintr-un impuls născut din nebunie, o nebunie care nu îmi stă în caracter, îi fac o propunere greu de refuzat. Un zâmbet larg îi luminează privirea.

 – Haide! Și plină de curaj îl prind de mână și pornesc înaintea lui printre scaunele împrăștiate din jurul nostru. Mă urmează îndeaproape, deși pentru un moment am crezut că mișcările mele sunt prea bruște, și mă întreabă râzând ce am de gând să fac. În toată graba mea îmi întorc totuși privirea către el cu intenția de a-i răspunde, însă gropițele din obraji îmi atrag atenția. Cine ar fi crezut? Le-a ascuns cu măiestrie întreaga noapte și abia acum mi le descoperă în toată splendoarea și drăgălășenia lor. Așa mai îmi aflu și eu slăbiciunile. Nu apuc să îi răspund când piciorul meu se lovește de scaunul lui Logan, care nici nu-mi observă neatenția, fiind prea absorbit de poveștile soției lui.

Scarlett ne privește pe amândoi și ridicând o sprânceană parcă ne dojenește:

 – Mă mir că v-ați amintit de noi! Apoi începe să radă, uitându-se cu subînțeles la Logan.

 – Nici nu am uitat. Îi răspund zâmbind forțat, apoi afișând figura unui om suferind, le spun într-un mod cât se poate de teatral că nu mă simt bine, că e prea cald, că e prea mult fum, că una, că alta și că în concluzie, trebuie să plec cât se poate de repede. Îl strâng de mână pe străinul, prietenul… sau mai bine zis pe EL, care tresare parcă trezit din somn, apoi cu o generozitate rară se oferă să mă conducă acasă.

   Bineînțeles, intrând într-un joc copilăresc, eu refuz, el insistă, Scarlett se îngrijorează iar când Logan se oferă personal să mă ducă acasă, accept desigur prima ofertă.

   Ne luăm amândoi la revedere și plecăm în grabă, eu înainte iar el în spatele meu aranjându-și fularul. Odată ieșiți din cafenea aerul rece ne taie respirația. Zgârie-norii se înalță impunători prin jocul haotic al fulgilor de nea, iar claxoanele răsună insistent de pretudindeni. Valuri de lumini colorate se răsfrâng peste mulțimi de oameni care tremură sub suflul de gheață al Manhattan-ului. Privesc zecile de reclame stridente înșirate peste tot, care par mereu să fie diferite atunci când le privești pentru a doua oară, apoi mă uit la EL. Încă e ocupat cu fularul ăla.

– Lasă-mă să te ajut! 

   Îi aranjez cu o ușoară teamă fularul iar mâinile mele, aproape inconștient, rămân pe materialul albastru, ca și când ele ar fi bariera dintre noi, locul în care se sfârșește prezența mea și locul în care începe prezența lui. Totuși, încă respirăm amândoi același aer.

 

Anunțuri