Etichete

, , , , ,

Am ezitat să răspund invitației la dans. Dacă e ceva pe lumea asta la care mă simt total pe lângă și inconfortabil, cu siguranță este dansul. Dar dacă refuz, nu o mai pot cunoaște deloc. Mă privește puțin insistent, ceea ce mă face să mă ridic de pe canapea destul de repede. Mă îndrept către ea, timp în care arunc o privire grăbită, aproape disperată, pe ținuta mea. Un tricou negru pe sub o cămașă la fel de neagră, inteligentă mișcare, îmi spun ironic. Cu siguranță mă va întreba dacă țin doliu. Ridic privirea și îi zâmbesc instinctiv. Aud, undeva în spate, râsul deja enervant al lui Logan.

În doi pași grăbiți ajung în fața ei. Îmi zambește entuziasmată, ca o fetiță de cincisprezece ani în fața primului ei set de make-up. Mă ia de mână și, uitându-se în ochii mei întunecați, îmi pune cealaltă mână după gât. Eu îmi pun mâna pe spatele ei, gol, o rochie decupată de amintiri uitate cu forța. O oază în deșert e pielea ei goală, în mijlocul acelui material negru din care e confecționată rochia. O urmă de speranță pentru un om aflat în plină cădere. Un prim indiciu că am găsit comoara ascunsă în orașul ăsta și în idealurile mele. Ne mișcăm încet pe ritmurile impuse de melodie. Se lasă ușor pe mine, moment în care îi simt iarăși parfumul. Mâna mea stă la baza spatelui ei și pot simți cu ușurință când se incordează. Cred că o face dinadins. A trecut un minut, iar noi nu am schimbat niciun cuvânt. Începe să chicotească. Asta mă face să ma simt stânjenit. Sunt un dansator groaznic. Probabil râde ca deja am călcat-o de trei ori și mi-am cerut scuze de cinci ori. Respirația mea greoaie se simte chiar în urechea ei, ceea ce o face să tresară constant. Ne lăsăm purtați unul de altul, nu de ritm, nici măcar nu suntem aici pentru melodie, știm asta amândoi. Dansul e doar un pretext, ma rog, dacă mă întrebi pe mine, este cel mai prost pretext.

-Mă exciți, domnule! și râde încet, ascunzandu-și fața în pieptul meu. Nu, scuză-mă, nu…am băut puțin, iartă-mă. Nu asta am vrut să zic, scuze. Nu sunt așa. Voiam să spun că respirația ta, în urechea mea mă…gâdilă. Da, gâdilă, ăsta era cuvântul.

-Ok! Nu știu exact cum să răspund la asta.

-Nu răspunde, doar uită că am spus asta. Suntem îmbrăcați în negru amândoi.

-Da, am observat. Frumoasă coincidență.

-Nu există coincidențe. Ești în New York, aici nu pot exista coincidențe. Doar destin. Tu ești tipul de la spital, nu?

-Da..abia acum ți-ai dat seama? Îi spun pe un ton dezamăgit.

-Aaa, nu, nu. Ba da. Scuze, dar nu pun preț pe lucrurile care nu mă interesează. Bine, de multe ori ceea ce mă interesează se rezumă la mine și la pantofi. Să știi că dacă vom vorbi mâine, voi fi altfel. Am băut puțin acum și tind să mă las descoperită și să mă îndrăgostesc ușor.

-Iar asta înseamna…?

-Nimic, doar că sunt o fire naivă atunci când sunt chiar eu. Atât înseamnă. Dar noroc cu orașul ăsta și cu locul meu de muncă, fiindcă de cele mai multe ori uit cine sunt eu. Am nevoie să mă regăsesc, dar mă trezesc în fiecare dimineața și singurele momente în care sunt eu, sunt cele în care trag draperiile și mă uit pentru câteva momente pe geam, la oraș. Atunci simt că trăiesc. Îmi e dor să fiu naivă. Îmi e dor de mine. Îmi lipsesc multe, chiar dacă, chiar acum, cu varfurile degetelor, atingi un material scump.

Și-a înfipt unghiile în spatele meu și capul ei și-a găsit odihna pe umărul meu. Nu mai era demult muzică, eram ghidați de poveștile noastre. Ce ritmuri încurcate. Suntem doi nebuni ce dansează fără muzică, în mijlocul unui bar din inima New York-ului, într-o noapte albă, plină de zăpada care ne acoperă și încălzește.

-Știi că nu mai cântă muzica demult, nu? I-am spus încet, aproape șoptit.

Mi-a pus degetul pe buze și a spus:

-Hai să fugim de aici! 

Anunțuri