Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

   Aici se înserează parcă prea repede, soarele se grăbește să își ascundă lumina de privirile obosite ale locuitorilor. De când m-am mutat, am început sa urăsc întunericul. În întuneric întreg orașul geme, fie de plăcere, fie de durere, unii se iubesc, alții trăiesc o adevărată dramă doar atunci când lumina dispare, când nimeni și nimic nu are să îi vadă ori judece. Ceilalți, cei ca mine nu își pot găsi cheile în beznă. După repetate încercări eșuate reușesc sa deschid ușa. Intru în hol și instinctiv, caut întrerupătorul. Toate cele cinci becuri se aprind simultan urându-mi bun venit. Pantofii îmi alunecă de bună voie din picioare, rămânând în mijlocul covorului. Îmi las haina în cuier și încep să îmi deschei nasturii bluzei. Lăsând eșarfa, bluza, blugii, lenjeria să cadă rând pe rând pe parchetul rece mă îndrept către baie. Dau drumu la apă și simt șuvițe fierbinți care mi se scurg șerpuind pe spate. Aud doar sunetul apei și îi simt căldura. Închid ochii și nu mă gândesc la nimic, uneori nimicul se simte atât de plăcut. Îmi este dor, atât de dor încât nici nu mai știu de ce anume. Îmi este dor de casă, atât de dor încât nici nu găsesc curajul de a lua primul avion într-acolo, îmi este dor de mine, mai ales de când am început să mă pierd în alții. Sună telefonul. Tresar și ies grăbită, desculță, pășind pe un cub de gheață interminabil

– Alo?

– Iartă-mă că te deranjez! Nu ma urî te rog…. Recunosc imediat vocea precipitată, gravă, a femeii de la capătul firului, este soția editorului șef de la GQ, am cunoscut-o în urmă cu doi ani într-o cafenea, e o nebunie cât de ușor se leagă prieteniile aici.

– Știi că nu e niciun deranj! Respiră și zi-mi de ce ești atât de speriată. Mă îngrijorezi!

– Logan…e în spital. Îi înțeleg cu greu cuvintele abia rostite printre lacrimi

– Cum? Logan? Liniștește-te te rog, spune-mi ce s-a întâmplat.

– Nu știu, m-a sunat… mi-a zis doar că e în Lenox Hill Hospital, apoi că se grăbește și mi-a închis. Am încercat să îl sun apoi, dar telefonul lui e închis, ori nu vrea să vorbească cu mine, ori ceva grav s-a întâmplat, ori cineva i-a furat telefonul…

–  Cu siguranță el este bine, probabil nu are semnal. Trec dimineață pe la tine. Te iau și mergem împreună, nu te las singură. Bine? Acum liniștește-te și încearcă să dormi.

– Sper să ai dreptate. Te aștept la 7. Îți mulțumesc…

   Discuția cu ea m-a tulburat mai tare decât credeam deși am siguranța că nu s-a întâmplat nimic rău. Îmi iau halatul și îmi leg părul, deși ud, într-o coadă strânsă, mă așteaptă un pat deja făcut cu numele meu pe el.

   Cred că a fost cel mai lung și îngrozitor coșmar pe care l-am avut până acum. Eram într-un parc întunecat, auzeam gemetele și strigătele înăbușite străpungând bezna deplină a împrejurimilor. Fugeam fără direcție și, aparent, fără scop, de parcă întreaga viață-mi depindea de acel moment. Eram transpirată și cu urme de unghii înfipte în carne, simțeam cu întreaga ființă cum momentul final se apropie inevitabil. Nu priveam în spate deși auzeam doar urletele de durere ce rămâneau în urma mea. Alergam îngrozită când ceva m-a doborât pe asfaltul ud, într-o baltă de sânge, sânge care deși nu-mi aparținea îl simțeam al meu. Priveam moartea în ochi și simțeam picături cum mi se scurg printre degete. M-am trezit plângând, am senzația că trăiesc un déjà vu continuu, ca în primele luni fără el, doar atunci totul era un non sens deplin. Încerc să îmi alung gândurile și să îmi dezleg amintirile de trecutul nostru. Simt un gust amar și respir cu greu, încă îmi aud propriul țipăt. Mă ridic din pat și mă închid în baie. Îmi ard ochii și pielea, de parcă tocmai am ieșit pe poarta Infernului.

   Deja e 8:23 iar draga mea prietenă se agită pe coridoarele spitalului. Am încercat să o conving să rămână în sala de așteptare.

– Unde e? întreabă agitată, cu vocea-i tremurândă.

– Trebuie să apară. Că vorbeam de lup! îi răspund zâmbind.

   Logan, un bărbat înalt, mereu cu zâmbetul pe buze se apropie spre noi, privindu-și peste ramele ochelarilor soția îngrijorată, care îi sare instinctiv în brațe.

– Bună dimineața, doamnelor! Ce vă aduce aici atât de devreme?

– Știi că urmează o avalanșă de întrebări, mai bine lămurește-ne ce s-a întâmplat. Îi răspund pe un ton aparent relaxat

– Aseară, am întâlnit un tânăr extraordinar în timpul obișnuitei plimbări de seară prin Central Park. Se speriase și alerga spre ieșire, se pare că eu îi stăteam în drum iar el a reușit să își piardă echilibrul și să cadă. Are capul spart acum. Panica asta îți mănâncă atât mințile cât și reflexele. explică ușor amuzat, gesticulând cu o mână iar cu cealaltă strângându-și soția, încă speriată, la piept.

– Ai nevoie de sânge rece ca să te plimbi seara prin Central Park. Acum e bine? E străin cumva? Pare cam inconștient.

– Da, e bine, nu e nimic grav, diseară va putea pleca acasă. A fost speriat doar, să treci prin asta din prima zi e o experiență neplăcută. Din câte am vorbit, am înțeles ca ar fi zburat de peste ocean și că s-ar fi mutat aici.

– Visul American. Mulți îl avem…
 
– Puțini îl trăiesc. Adaugă râzând, apoi ne invită să îl urmăm în salon pentru a-l cunoaște pe noul lui prieten.
 
– Îmi pare rău să te refuz așa, dar trebuie să ajung la birou. Urează-i însănătoșire grabnică, poate ne vom cunoaște cu altă ocazie.
 
 Ies grăbită din spital, evitând să privesc înapoi, parcă plutește în aerul de acolo ceva familiar, familiar și rece în același timp.

Anunțuri