Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Simt pavajul umed şi rece pe tâmplă. Încă se mai aude muzică din căştile mele ce au sărit la câţiva centimetri distanţă. Îmi este greu să respir şi frica începe să dispară, în timp ce gheare reci, de gheaţă, le simt apucându-mă de ceafă. Cu coada ochilor văd monştri din capul meu. Senzaţii necunoscute mă-ncearcă. Sângele-mi încălzeşte obrazul stâng şi colorează pavajul din Central Park. Am reuşit să-mi las amprenta în New York. Încerc să strâng pumnul, dar nu mai simt ca şi cum aş putea, eu, să-i dictez corpului meu ce să facă. Poate aşa se moare. Cât de nasol ar fi să mor chiar acum, mă gândesc. Cu ochii deschişi văd doar întuneric, cu ochii închişi reuşesc să o văd pe ea. Ce soi de Iad mai e şi ăsta?! Întind mâna dreaptă să-i mângâi chipul şi tot ce ating este zăpada rece de lângă trotuar. Aş suna la 911 dacă mi-aş găsi telefonul, dar nu cred că este permis accesul cu telefoane în Iad. Fuck! O să mor şi nici nu am apucat să mă duc la Hard Rock Cafe, în Times Square. “Sunt gata! Acum poţi intra să mă vezi. Crezi că e drăguţă rochia asta să ies cu ea prin New York?”.  Aud vocea ei încontinuu. Măcar de ar şti unde sunt acum. Dacă ştiam că mor, o făceam şi eu mai dramatic. Mă aruncam de pe Brooklyn Bridge sau de pe Chrysler Building, dar viaţa asta nu ştie niciodată să anunţe din timp ce planuri are cu tine. Nu ştiu să aproximez, cred că au trecut câteva ore bune şi nu pot să-mi dau seama dacă trăiesc sau nu. Mă doare stomacul şi capul în locul în care cred că l-am spart.

-Vino încoace! Ce a fost în capul tău să fugi pe gheaţa asta?

O voce groasă de bărbat sparge liniştea din jurul meu. Am impresia că răsună în tot parcul şi vreau să-i spun asta, dar nu ştiu ce se întâmplă şi nici nu am idee ce fac. Am fost ridicat cu greu şi pus pe o bancă.

-Stai aici! O să dau un telefon repede.

-Suntem în New York?

-Da, unde altundeva te loveşti de toţi străinii?

-Mh..Ok!

Mă simt stors de energie şi parcă am încasat un glonţ în burtă. Durerea se intensifică şi în acelaşi timp mâna-mi este murdară de sângele scurs din rana de la cap. Se întăreşte pe degete de la frigul ăsta. Îmi aduc aminte brusc de ultimele douăzeci şi patru de ore şi îmi caut panicat cheile. Le-am găsit în buzunarul paltonului.

-Ai putea să mă duci acasă, te rog?

-După ce mergem la spital, te duc şi acasă. Imediat vine cineva să-mi aducă maşina. Continuă să-mi vorbeşti, vreau să ştiu că eşti ok. De ce ai fugit în halul ăla?

-Cred că de frică. Dar tu de ce te plimbi prin Central Park la orele astea?

-Să pot ajuta oameni ca tine. Glumesc, e un obicei vechi de-al meu. Consider că totul se întâmplă cu un scop şi toate sunt la timpul lor. Dacă e să mor de cancer sau înjunghiat în Central Park, nu am de unde să ştiu, dar ştiu că dacă este să se întâmple, se va întâmpla. Aşa că de ce să nu iau pulsul oraşului noaptea, în locul cel mai liniştit de pe aici? Te plimbi pentru prima dată în parc la ora asta?

-Da, sunt de o zi în New York.

-Ah, voi turiştii…

-Nu sunt turist. M-am mutat aici.

-Înţeleg, chestia cu schimbarea şi noua viaţă. Toţi aspirăm la asta toată viaţa, deoarece avem nevoie mereu de începuturi noi şi niciodată nu o poţi lua definitiv de la capăt. Ceva din trecut o să rămână să te macine în noua ta viaţa. Nu fi prea optimist, nu ai venit în Rai.

-Voi ţine cont. Poţi să-mi spui cum te cheamă? Vreau să ştiu cui să-i mulţumesc mai târziu.

-Logan. Logan Hill.

Un tip chel, de peste un metru optzeci, ce poartă ochelari cu ramă neagră şi cu un zămbet permanent în colţul gurii. Pare să aibă un statut important.

-Încântat!

-Şi eu, deşi era mai bine în alte împrejurări. Maşina a venit, haide să mergem la spital. Te simţi în stare să mergi doar sprijinit de mine?

-Reuşim noi cumva. Mă uit la el şi caut puterea să-i zâmbesc.

Anunțuri