Etichete

, , , , , , , , , , , ,

     Previzibil, primesc un telefon de la birou, apoi altul și trei mesaje vocale. Se pare că nu mi se poate face rău în mod subit chiar acum. Ce m-a făcut să sper la o zi liberă? Mă întorc din drum și caut cu privirea un taxi. Nu am idee cum se face că în orele de vârf toate mașinuțele noastre galbene dispar fără urmă. Mai vezi câte una rătăcită cu vreun turist dezorientat care fie gesticulează haotic în dreapta șoferului, fie privește pe geam absorbit fiind de măreția clădirilor. Îmi plac turiștii. Sunt singurii oameni pe care îi consider cu adevărat străini, restul sunt doar cunoștințe. Unui turist îi poți spune orice, pentru că vrea să știe orice, chiar și de șoarecii din stațiile de metrou. Venind vorba de metrou mă tem că îmi va rămâne singura opțiune. Mă îndrept către 14th Street Union Square Station când salvarea mea vine, desigur, într-o mașinuță galbenă. Îi fac semn șoferului care oprește chiar în dreptul meu. Nici nu apuc să închid portiera și o voce răgușită, dar prietenoasă mă întreabă încotro.

  – 350 Madison Ave și puteți vă rog, să nu vă grăbiți? 

 – Să nu mă grăbesc? Desigur! Pot ocoli câteva străzi. Dumneavoastră nu sunteți de aici, nu-i așa? îmi spune râzând în timp ce își reglează oglinda retrovizoare.

 Evit mereu să dau curs unor astfel de discuții, îmi amintesc că în prima zi când mă mutasem aici mi-am pus sufletul pe tavă în fața unui taximetrist și încă regret acea proastă alegere. În câteva zeci de minute știa totul despre mine și despre el, de la cum ascultam împreună Ky-Mani Marley în timp ce spălam geamurile, până la ultima noapte de dragoste. Pentru prima oară în viață m-am simțit disecată înaintea unui necunoscut iar unicul răspuns a fost că mă costă 43 de dolari. Am ieșit plângând din mașină și m-am trezit singură într-o înghesuială de nedescris, prinsă în mijlocul unui haotic dans de lumină și culoare, auzeam doar sute de claxoane insistente și foșnetul banilor, iar grandoarea Manhattan-ului îmi zâmbea deasupra capului rece și străină. 

   – New York-ul m-a născut, ori renăscut. Îi răspund sec, butonându-mi telefonul.

   După vreo 40 de minute în care ne-am învârtit practic în cerc, după numeroase întrebări ale căror răspunsuri le-am evitat discret am ajuns, în final, la destinație. Îi las omului banii pe banchetă și mă îndrept grăbită, extrem de grăbită, către birou, cerându-mi scuze de întârziere și bineînțeles, dând vina pe traficul infernal. Noua secretară, o tipă plinuță, puțin prea energică, îmbrăcată într-un costum gri, îmi trântește speriată în brațe un teanc de hârtii precizând pe un ton grav că “is a serious thing!”, apoi fuge greoi pe coridor, abia ridicându-și picioarele îndesate într-o pereche de pantofi albaștri. Imaginea ei m-a amuzat încă de când a început să lucreze aici. Zâmbesc în sinea mea și lăsând pe masă “serioasa treabă”, care mai mult că sigur îmi va fura, oricum, o groază de timp, îmi scot din geantă telefonul, a cărui baterie pare să cedeze curând și o sun pe mama. Deja mă tem că ar fi supărată, am promis că voi suna mai des, dar aici până și timpul e tare scump. Se pare că au dreptate, tindem să neglijăm oamenii la care ținem cel mai mult, e o greșeală pe care o fac constat și care, a ajuns să mă coste fericirea.

Anunțuri