Etichete

, , , , , , , , , ,

Oboseala acumulată, confortul noului pat, priveliștea de pe geam și muzica bună în surdină, toate au dus la un somn adânc de aproximativ trei ore. Un somn în care am uitat de vise, de noi, chiar și de New York. Recunosc, m-am trezit puțin speriat. Nu știam că, în timpul nopții, vârful la Empire State Building este luminat de reflectoare în diferite culori. Mi-am ridicat telefonul de lângă pat și ceasul indica oră 7 PM. Am rezumat ziua mea în 140 de caractere, pe Twitter, apoi am sunat-o pe mama să-i povestesc totul și să o liniștesc. Mi-a luat aproape o oră. Când este vorba de cei dragi nu te poți limita. Am închis laptopul și am privit încă o dată Empire State-ul înainte să ies din dormitor. Nu pot rămâne în casă. Sunt în New York acum.

Îmi leg fularul, îmi pun căștile în urechi, îmbrac paltonul și ies în stradă. Strada este luminată excesiv de felinarele așezate foarte aproape unul de altul. În zare se văd clădirile pline de lumini și tot felul de reflectoare care fac cerul să fie mai luminos. Cred că este foarte greu să găsești un loc întunecat în orașul ăsta. Dacă urmezi strada pe care stau, în cinci minute poți fi pe Broadway, sau poți merge în capătul opus și vei ajunge în punctul vestic al Central Park-ului. Mă îndrept spre Broadway, fiindcă este singura direcție pe care o pot avea la ora asta. Central Park nu este cel mai prietenos loc noaptea. Sunt cam o mie de crime pe an, doar în acest parc. De aceea o unitate întreagă de poliție se ocupă doar de această zonă. Dar uneori apare acel sentiment, cum că nu faci nimic cu viața ta când nu ești dispus să riști. Și mă macină chiar acum, iar muzica pe care o ascult mă îndeamnă parcă să mă întorc și să mă plimb prin parc. Ce dacă e riscant? Mâine voi avea ce povești, iar peste ani va fi o amintire bună, sunt sigur. „Vreau să facem ceva nou în fiecare zi!”. Păcat că nu ești prin preajmă, dragă.

Mă întorc din drum. Traversez pe cealaltă parte a străzii și merg cu pași mari spre Central Park West. Trec iarăși prin fața ușii mele și mă gândesc dacă va fi ultima oară când o văd. Dar gânduri de genul ăsta trebuie alungate. Îmi aplifică frica și este de ajuns că întunericul nu este tocmai cel mai bun prieten al meu. Mă apropii de parc. Cu Jay-Z în căști, îmi fac curajul de a întră. De la primii pași mă simt urmărit. Felinarele sunt rare și tocmai îmi contrazic afirmația de mai devreme. Nu este chiar atât de greu să găsești locuri întunecate în New York.  Vântul bate încet. Nu-l aud de muzica dată la maxim, dar îl simt. Întorc capul la fiecare trei pași să îmi asigur spatele, deși știu că dacă ar fi să se întâmple ceva, nu aș putea evita.  Sunt în regulă, dar frica îmi oferă senzații halucinante cu parfum de moarte. Simt lame ascuțite și mari în spatele meu, perforându-mi plămânii. Și oameni bătrâni, cu bărba murdară, lăsându-mă să sângerez pe pavaj pentru un Ipod și câțiva dolari. Îmi mai verific spatele din când în când. Nu aș vrea să continui să merg mai departe, dar nici să mă întorc. Este o senzație nouă și a dracului de puternică pe care nu vreau să o pierd. Este ca atunci când a trecut o lună de la despărțirea noastră și îmi era teamă că te voi vedea cu altul de mână, uitând de mine. Îmi scot căștile din urechi. Mă simt vulnerabil dacă nu aud nimic. Mai sunt oameni care se plimbă prin parc, dar nimeni nu se îndreaptă prea mult spre centru. Cupluri stau pe bănci sau merg ținându-se de mână, râd, vorbesc încet, își mușcă buze, se aud șoapte ce se termină în „..love you”. Central Park, noaptea, este precum un oraș mare, dar privit invers. Cu cât te apropii de centru, cu atât îți este frică mai tare. Este mai întuneric și rămâi mai dezgustat, iar periferiile sunt pline de armonie, de lumină, și mult mai primitoare. Nu prea mai țin cont de frica mea pe cale să dispară și merg spre întuneric. Oamenii care trec pe lângă mine sunt tot mai rari și șoaptele cuplurilor îndrăgostite se transformă în gemete sau țipete animalice. Poate sunt violuri. Trebuie să înveți să treci nepăsător pe lângă unele lucruri.

Mi-am propus să ies din parc doar prin capătul celălalt. E beznă. Parcă sunt în Purgatoriu, incojurat de demoni ce îmi ridică părul pe mâini și mă trag înapoi. E un drum inițiatic. Ori ies de aici viu, cu o experiență pe care puțini o au și scap de această frică, ori nu mai ajung la capăt și…scap măcar de voi. Am ignorat fețe dubioase, am privit în ochi oameni ciudați, am trecut nepăsător pe lângă boschetari în sevraj, pe lângă ochi injectați și vene sparte, curve și copii abandonați. Lucruri care îmi rămân tatuate pe retină. New York, New York, ești departe de acele melodii acum. În depărtare, prin toată bezna asta, văd luminile intrării din punctul Estic. Grăbesc pasul, iar când credeam că a dispărut toată frica, vine și mă lovește din plin atunci când vântul bate puternic și șuieră pe la urechile mele. Întorc capul, dar nu mai văd nimic. Este beznă totală și se aud voci de undeva. Iar simt cuțite în spate și mă asigur că nu sunt reale. Am un atac de panică și încep să alerg haotic spre ieșire. Văd figuri bizare prin întunericul nopții și nu am control asupra mea. În fugă mea orbească, lovesc fără să realizez umărul unei persoane. Mă dezechilibrez și cad puternic pe cimentul rece. Mai erau doar două sute de metri până la ieșire…

Anunțuri