Etichete

, , , , , , , , , , , ,

      Se ridică împleticită scuzându-se, apoi iese alergând din cafenea. După cum o cunosc are să se întâlnească cu vreun tip ce are mulți bani în cont și probabil genul de bărbat care crede că poate cumpăra orice, de la mașina sport nou apărută până la dragostea blondinei care se preface a-mi fi prietenă. Ciudat e faptul că și eu am fost crescută cu aceleași principii, același tip de mentalitate specifică oamenilor cu o gândire limitată, ba chiar într-un timp, ajunsesem să cred în puterea banilor, până când a apărut acel el care mi-a arătat că lucrurile nu stau chiar așa. Cred că în viața oricui, la un moment dat, apare cineva capabil să zdruncine din temelii până și cele mai adânc înrădăcinate convingeri. Uneori aș vrea să opresc un străin oarecare din drumul lui și să îi spun povestea vieții mele dintr-o singură răsuflare, poate așa aș reuși să o uit.

 –  Îmi poți aduce nota de plată? îl întreb cu un zâmbet forțat pe ospătarul întotdeauna binedispus.

 – Desigur domnișoară! îmi răspunde începând să îmi adune de sub nas franjurii șervețelului. Cred că ar trebui să mă opresc din a face asta, nici măcar nu știu de când, ori din ce motiv am început să rup în fâșii orice hârtie îmi pică în mâini. Aș fi vrut să fac același lucru și cu rapoartele pe care ar fi trebuit să le verific vineri.

   Nici nu deschid bine ușa cafenelei și soarele după amiezii aproape mă orbește. Deja lumea se înghesuie pe străzi, prin mașini, încep să cred că newyorkezii au dezvoltat un fel de obsesie, nu cred că există om care să nu iasă din casă cel puțin o dată pe zi aici. De atâția ani obsesia asta încă nu m-a atins, pentru mine e doar pură curiozitate, încă nu simt că am ajuns să cunosc împrejurimile, Manhattan-ul e mereu într-o continuă schimbare. Pășesc atent, evitând să ating vreun trecător și privindu-mi din când în când reflexia în vitrine. Ori de câte ori trec pe lângă Dryden Gallery, fără să vreau mă opresc în fața ușii și îmi amintesc de tablourile cu noi, sau mai bine zis cu mine și cu el, care niciodată nu au fost înrămate. Uneori simt că am pierdut multe, ori am pierdut doar șansa de a ne îndeplini visurile, iar un tablou imens, într-o ramă simplă, neagră, ce ar fi reflectat lumina soarelui, așezat pe unul din pereții unui dormitor spațios, era unul dintre ele. 

   Nu știu unde ar trebui să ajung iar telefonul nu a sunat de mai bine de trei ore, bănuiesc că nimeni nu are nevoie de mine chiar acum. Mă îndrept spre Union Square Park și dintr-un oarecare motiv mă aștept să întâlnesc oameni interesanți. Îmi amintesc că ultima dată acolo am fost prinsă, fără să vreau, într-o discuție care m-a pus pe gânduri. Cred că totul se întâmpla în urmă cu patru luni. În New York, odată cu venirea serii mai toți oamenii se culcă și se iubesc, doar unii mai apucă să se perinde pe aleile parcurilor în miez de noapte. Am întâlnit o doamnă îmbrăcată într-un pardesiu negru, lung, strâns pe talie care fuma sub lumina unui felinar. Totul a început cu o întrebare banală “do you smoke?” și s-a desfășurat în mai bine de trei sferturi de oră. Nu am crezut că am răbdarea necesară să ascult pe cineva, fără să intervin în nici un fel, atât de mult timp. Mi-a povestit despre soțul ei, alături de care și-a petrecut douăzeci de ani din viață, pe care l-a iubit la început, fără să se aștepte că acesta să devină o povară pentru ea. Mi-a descris surprinzător de detaliat cum l-a mințit, înșelat, alungat în repetate rânduri și cum acesta nu a părăsit-o nicio secundă. Pentru mine, dragostea nu mai are valoare de ceva timp și totuși acel om, pe care nici nu îl cunosc, a fost dispus să îndure atâtea umilințe doar de dragul ei, un astfel de gest m-ar flata chiar și pe mine. Probabil nu voi înțelege niciodată bărbații. La fel ca oricine de aici, doamna a dispărut într-un taxi galben fără să își dezvăluie nici măcar numele. Aș vrea să deprind și eu obiceiurile newyorkezilor, de a intra preț de câteva secunde în viața cuiva, doar ca mai apoi să dispar fără urmă. 

Anunțuri