Black coffee [part II]

Etichete

blog new york, Broadway Avenue, cafenele, Etta James, It's a man's world, iubire, manhattan, new york, new york cab, new york iubire, new york love, new york love stories, newyorklvoestories, povesti de dragoste, taxi, taxiuri new york

   Cred că deja e a doua săptămână în care Etta James mă trezește cu noaptea în cap amintindu-mi că “It’s a man’s world”. Urăsc trezitul de dimineață mai ales când Manhattan-ul decide să se lase acoperit de zăpadă. Pot auzi în liniștea camerei cum fulgii mari de nea îmi săruta ferestrele. Săruturi reci, precum buzele străinilor ce se plimbau odată pe gâtul meu.

  Mă despart cu regret de așternuturile șifonate și mă îndrept încet către baie urmând fâșiile de lumină ce pătrund printre draperii. Aprind lumina și dau drumul apei. Cu degetele căutând nasturii cămășii, mă opresc înaintea oglinzii, zâmbesc celei pe care nici nu o mai recunosc și îmi afund mâinile până la încheieturi în apa aburindă. Simt căldura cum îmi inundă întreg corpul. Închid ochii și amintirea zilei de ieri începe să mi se deruleze pe retină. Mă întreb câte lucruri am lăsat neterminate, dacă s-a simțit jignită de remarca mea care, recunosc, nu a fost la locul ei, dacă bătrânul din metrou care mă privea blând chiar știa cine sunt, dacă ceea ce fac începe să își piardă calitatea de altădată, dacă… Soneria insistentă a telefonului îmi întrerupe brusc clipele de contemplare. Smulg prosopul din suportul de pe perete, iar intenționând să mă întorc în cameră, mă împiedic de pragul ușii. Cu greu opresc înjurătura ce stă gata să mi se strecoare printre dinți.

- Alo?

- Te-ai trezit? Eu sunt deja pe drum, vezi cum faci și nu mă lăsa să aștept. îmi spune vocea sclifosită de la capătul celălalt al firului.

- M-am trezit oare? Tu ce crezi? îi răspund ironic apăsând cu palma glezna ce parcă îmi pulsează de durere.

- Văd că ești morocănoasă. Ne vedem acolo! zice grăbită pe un ton mai serios.

- Stai nu închide! Acolo unde?

- 4th Avenue.

  Micul dejun într-o cafenea stilată niciodată nu a fost o idee proastă, însă micul dejun luat înaintea prânzului pur și simplu nu e pentru mine. Cred că am omis să îi zic că am să întârzii.

  În scurt timp mă găsesc în fața oglinzii din hol aranjându-mi reverul blazer-ului. Oare sunt atât de narcisistă? Cu geanta și cheile într-o mână, trântesc fără să vreau ușa în urma mea, apoi fixez cu privirea ușile liftului, așteptând să se deschidă înaintea-mi în orice moment. 

  Din fericire, aici poți găsi oriunde taxiuri, adevărul e că întreg New York-ul geme de pete galbene conduse de oameni mult prea zâmbitori. Șoferul mă urmărește atent în oglinda retrovizoare, din când în când privind fie drumul deja aglomerat, fie dansul fulgilor în lumina crudă a dimineții.

- Și… domnișoară, ați văzut Broadway Avenue recent? Arată splendid. mă întreabă pe un ton binevoitor,zâmbind larg.

- Nu, încă nu. îi răspund scurt dându-i de înțeles că nu intenționez să fac conversație atât de devreme. Trebuie să recunosc că întrebarea lui mi-a stârnit curiozitatea, probabil se referă la decorațiile și valurile de luminițe în culori vibrante rămase de la sărbători ce împânzesc toată zona. Agitația din preajma Crăciunului e mult prea multă până și pentru mine. Mulțimi de oameni care se înghesuie în magazine, cafenele, restaurante, traficul infernal, totul se dublează în perioada asta. Mă bucur totuși că a trecut, începusem să le port o repulsie nemaiîntâlnita cuplurilor drăgălașe și jucăușe care, și ele, par mereu să se înmulțească de Crăciun. Îi plătesc șoferului, bineînțeles mai mult decât ar fi trebuit, cred că acum înțeleg amabilitatea lor nemărginită, mă îndrept grăbită către cafenea și mă opresc înaintea ușii. Cred că mă așteaptă de ceva vreme, e încruntată iar paharul ei e aproape gol. Trag aer în piept și deschid ușa. Ecourile tocurilor mele răsună neobișnuit de tare astăzi și toți încep să îmi arunce priviri curioase.

- Are rost să îți zic că îmi pare rău? O întreb zâmbindu-i stânjenită.

- Nu îți stă în caracter să faci asta. Așa că nu, nu e cazul. Comandă-ți ceva și povestește-mi de tine. îmi spune trecându-și mâna prin părul blond.

 Îmi comand o cafea fără zahăr, iar discuția noastră, purtată de-a lungul a două ore în care subiectele au variat de la noul redactor-șef de la New York Times, la colecția Christian Louboutin primavra-vară, s-a sfârșit într-un șir de întrebări incomode despre cel pe care l-am iubit.

 Eu una mă întreb… când am iubit?

Taxiuri newyorkeze. [part II]

Etichete

blog new york, empire state, frank sinatra, iubire, manhattan, new york, new york cab, new york iubire, new york love, new york love stories, newyorklvoestories, povesti de dragoste, taxi, taxiuri new york, what a wonderful world

Mi-am pus gențile în portbagaj și m-am urcat în dreapta șoferului. Aud zăpada ce a mai rămas pe șosea de azi-noapte, cum scârțâie sub roțile taxiului. Galben, fiindcă New Yorkul are doar o singură culoare pentru taxiuri. Mă întreb, oare care este culoarea preferată a taximetriștilor? Aerul e gri și rece momentan. Fulgi de nea cad haotic, mari, rari, și fiecare spune povești ale oamenilor ce trăiesc în orașul ăsta.

 -Va răsări soarele curând. Nu trece zi fără ca New Yorkul să nu-și ia porția de căldură. A spus taximetristul cu o voce prietenoasă, în timp ce-și suflă în palme pentru a le încălzi. Cred că e singurul loc din lume în care pot suporta frigul și iarna. Și recunosc, orașul ăsta strălucește în perioada asta. E la modă, boem, romantic, luxos, rece…e tot ce îți dorești, iar dacă mă întrebi pe mine, ei bine, noaptea îl poți simți cum respiră. Mă scuzați, îmi inspirați încredere și îmi plac oamenii. Unde mergem?

 -Manhattan. 43 West 88th Street. Credeam că taximetriștii din New York sunt așa de plăcuți doar prin filme. De unde vin eu, îți este silă uneori să vorbești cu unii. Scuză-mi lipsa de comunicare, dar sunt foarte entuziasmat.

  -Am uitat să mă prezint, numele meu este Ahmed și nu, nu am pe sub hanorac bombe sau pe bancheta din spate vreo armă. Puteți sta liniștit! Frumoasă zonă unde mergeți. Să înțeleg că sunteți pentru prima oară în New York? În vizită sau sunteți una dintre acele persoane mai norocoase, care vor rămâne aici? 

Zâmbește mereu când îmi vorbește, oare orașul este de vină? De ceva ani nu am mai văzut oameni așa fericiți, obișnuiam și eu să fiu. Uneori îmi lipsește zâmbetul meu din oglindă, zilele de vară și gustul pielii ei. Periuțele de dinți, care erau mereu una lângă cealaltă, la fel ca și noi doi. Zilele ploioase, televizorul mare, filmele văzute împreună, parfumul ei scump…felul în care adormeam. 

 -Da. Pentru prima dată și mă mut aici definitiv, deci sunt din a doua categorie. Scuză-mă, ți-am răspuns târziu? Mă gândeam la altceva.

 -Nu, ați căzut în visare cam două minute. Sunt obișnuit, pe aici nu e loc de oameni prea calculați. Orașul e mult prea poetic pentru cei care nu știu să viseze. Toți oamenii care au schimbat ceva, vin de aici. Au visat și au fost destul de nebuni să creadă în visele lor. Regret că ați venit după Crăciun. Noi, newyorkezii, credem că este cea mai bună perioadă a anului. New York te face să simți, te face iar copil. Dar îl prindeți pe cel de anul acesta. Ascultăm puțin Frank Sinatra în timp ce mergem la destinație? Ca să cadă fulgii mai elegant și frigul să fie în favoarea dumneavoastră.

-Desigur. Voi chiar respectați tradițiile și valorile orașului.

 -Nu suntem atât de exemplari încât să respectăm ceva cu toții, dar oamenii cu gusturi bune s-au adunat în orașul ăsta. Avem și scursuri, sper să nu îi întâlnești, dar pe bătrânii ăia de sub Brooklyn Bridge, ascultă-i, ai atâtea de învățat. O să te duc prin centru. Poți să-ți păstrezi dolarii, nu vreau să îți iau bani în plus. 

 -Așa sunteți toți?!

 -Cu siguranță nu, dar nu-mi poate oferi nimeni satisfacție mai mare, atunci când văd un om sincer, care urmărește precum un copil mic orașul prin geamul aburit al taxiului meu. Nu știu cum este de unde vii, dar noi învățăm că fericirea e foarte importantă. Cel puțin eu știu asta. Uite, Empire State Building! Nu-i vezi vârful deoarece este pierdut în ceață. Îmi place mult ceața. Vom trece și prin Times Square. O să-ți pară cam mort, că e cinci dimineața, dar în patru ore abia vei mai avea loc să te miști. Ai prins o locuință bună, stai aproape de frumusețile orașului, cred că ai făcut ceva important dacă ești aici. Acum începem să mergem în paralel cu Central Park. Uite, cât de frumos este nins pe jos. Nu știu ce spun alții, dar pentru mine, acest parc este cel mai frumos din lume. Mai avem puțin și ajungem.

 Tocmai și-a terminat recitalul Frank Sinatra și în boxe începea să se audă vocea marelui Louis Armstrong. „What a wonderful world”. Cred și eu, Louis.

 -Pot să dau mai tare? mă întreabă Ahmed, anticipandu-mi gândurile.

 -Desigur. Și mie-mi place foarte mult.

 -Vezi tu, prin simplul fapt că a început și melodia asta să cânte, eu sunt de părere că în viață nimic nu este întâmplător. Cred că în dimineața asta s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură din anul ăsta. E foarte frig! Îți place să lași amprenta, observ! Care este povestea ta?

 -E una demnă de scris o carte. E prea complicată să ți-o spun în cinci minute, poate cu altă ocazie. Dar spune-mi tu, sunt curios, lucrezi de plăcere?

-Sau poate o voi citi dintr-o carte! Vezi, pe aici așa este mentalitatea. Normal că lucrez de plăcere, nu aș face nimic din ce nu m-ar face fericit. Iubesc orașul ăsta și am ocazia să-l cunosc mai bine cu fiecare cursă. Străzile întunecate, canalizările din care ies aburi, clădirile, oamenii ce-mi povestesc viața lor până la destinație. Am fost mamă, tată, Dumnezeu, psiholog, politician și toate cele, din scaunul ăsta. Îmi plac luminile orașului și nopțile în care New York-ul începe să spună povești. Va trebui să experimentezi! Am ajuns! Sper că ți-a plăcut prima vizită în New York.

-Am adorat-o și ești un om aparte, Ahmed! Aș vrea să ne mai întâlnim, îmi poți da un număr de telefon?

-Te iert, ești nou venit. Pe aici nu se procedează așa. Dacă soarta va vrea că noi doi să ne mai întâlnim, o vom face. Voi fi acolo, în acel taxi de care ai nevoie, dacă așa va fi să fie. Până atunci…fii fericit! 

 M-a ajutat să-mi iau bagajele din portbagaj și să le duc în fața ușii. Este al naibii de frig. Am scos cheile din buzunar să descui. Ahmed s-a îndreptat spre mașină. Am auzit cum a deschis ușa și m-am întors deîndată, strigând:

 -Ahmed, care este culoarea ta preferată?

 -Normal că galbenul! și a intrat în mașină zâmbind.

New York [part I]

Etichete

Empire State Building, new york, new york dragoste, new york love stories, prezent, singuratate, tango, zgarie-nori

   Mereu am visat să trăiesc la New York și să-mi găsesc fericirea alături de un bărbat care să vadă dincolo de măștile pe care le arăt lumii, pentru care să nu fiu nebună ori complicată. O perioadă am crezut că l-am întâlnit, am crezut că știu ce înseamnă iubirea, am crezut că am lăsat trecutul în urmă, ca mai apoi deziluzia să mă lovească din plin.

  Iată-mă acum, singură, mai fericită că niciodată, în inima New York-ului. Iubesc orașul, oamenii, aglomerația, zgârie-norii, întreg universul în care m-am maturizat atât de frumos. Aici mă simt cu adevărat liberă, aici nu sunt nevoită să strig pentru a mă face auzită, e singurul loc în care mă pot îndrăgosti în fiecare zi de un străin, fără să fiu judecată de nimeni. Adorm în fiecare seară vegheată de lumina orașului și mă trezesc mereu cu respirația lui rece pe gât.

  Ori de câte ori mă apucă dorul nebun de casă colind străzile într-un taxi galben, unde de fiecare dată șoferul îmi zâmbește bine dispus în oglinda retrovizoare, amintindu-mi cât de departe am ajuns.  New York-ul te ține într-o mișcare continuă, nu ai voie să rămâi pe loc nici când aștepți culoarea verde la semafor, nici când stai cuminte la cozi interminabile pentru a-i cumpăra cadoul perfect unei prietene ori atunci când te plictisești la masă în așteptarea  ospătarului grăbit care se scuză de întârziere. Ești prins într-un tango unde nu poți călca pe nimeni pe picior și unde nu poți pierde ritmul niciodată. Uneori simt că îmi lipsește partenerul de dans și că nu am de mâna cui să mă țin atunci când îmi pierd echilibrul, dar claxoanele insistente  urmate de un „Get outta my way!”  îmi reamintesc că am învățat să merg fără nici un sprijin, fără să mă lovesc de nimeni, am învățat să urc scările până în vârful Empire State Building, de unde vă pot face acum cu mâna dragilor, fără ajutorul unui bărbat. Înseamnă că pot dansa și tango de una singură, iar apoi, mai bine mă lipsesc de dulcegăriile grețoase pe care o relație le implică. Prefer să cer părerea vânzătoarei dacă rochia să fie neagră sau albastră, prefer să îmi petrec serile de sâmbătă cu prietenele în oraș și să mă pot întoarce acasă cu pantofii în mâna și cu părul desfăcut la ora cinci dimineața fară ca cineva să mă aștepte încruntat pe fotoliul din sufragerie, gata să mă interogheze.

   Am tot ce îmi doresc aici, viața pe care mi-am imaginat-o, cariera la care am visat și sunt apreciată pentru ceea ce fac, deși mă tem să recunosc că uneori simt nevoia să împărtășesc totul, să nu mai îmi beau cafeaua singură și că cineva să mă sune după fiecare ședință. Singurătatea, pentru mine, niciodată nu a fost o problemă care să ceară o rezolvare… până acum.

Etichete

iubire, jfk, liza minelli-new york, new york, new york dragoste, new york love, new york love stories, povesti de dragoste, scenarist, trecut

-Un pahar de whiskey, vă rog! iar am folosit tonul ăsta arogant. Trebuie să mă dezobișnuiesc!

 -Desigur, domnule! Imediat! spuse stewardesa și zâmbi.

Îmi trece prin cap o fantezie cu o stewardesa. Dacă eram cu ceva ani în urmă, când încă mai credeam în clișeele din filmele americane, mi-aș fi încercat norocul și aș fi urmat-o la toaleta din avion, dar a avut viața grijă să-mi arate că ea mereu bate filmul. O să rămân melancolic, pe scaunul ăsta comfortabil de la clasa I, gândindu-mă la trecut. Pentru mine, de ceva vreme, toată lumea asta a devenit o ironie proastă. De aia am și ales să plec. Sper că New York-ul să mă vindece. Mi-a spus cineva foarte drag, demult, că New York-ul are puterea să vindece tristețea și să întrețină iubirea, prelungind tinerețea. Ai fi mândră de mine dacă ai afla cumva, că îți ascult sfatul. În 2 ore aterizăm pe JFK. Sunt entuziasmat. Nu am mai fost în New York, dar nu e doar atât. Nu am venit aici doar în vizită, ci mă mut chiar în orașul care nu doarme. Mereu am spus că sufăr de insomnie. Oamenii creativi dorm puțin. 

Sunt scenarist. Cel puțin așa îmi place să răspund când sunt întrebat. Nu este chiar o meserie, dar sună bine. Suntem genul de oameni care putem scoate bani din niște hârtii scrise în diverse stări. Am vrut doar să scriu, nu să devin scenarist. M-am apucat de scris, de când ea a plecat. Nicotina mea din fiecare seară, mirosea a cerneală. Depresiile mele lăsau un gust amar, dar creativ, la fel că particulele de parfum  de pe gâtul ei sau de pe lobul urechii. Îmi e atât de dor, dar am învățat cum să-l închid în mine și să-l suprim, atunci când muzica preferată se aude în surdină și cuvintele se imprimă pe foi. Doar că anumite goluri din noi, nu pot fi niciodată umplute când îți este dor. Am scris despre distanță, despre cafele calde și dulci în dimineți prea reci, despre parchetul ce abia scârțâia atunci când talpa ei goală mergea încet pe el. Despre zâmbete și lacrimi, sunetul respirației apăsate atunci când făceam dragoste, iubirea necondiționată, visele în doi, planuri de viitor, cer senin, cadouri…căderi în gol, depresii, deziluzii, drumuri pustii, nopți pline de demoni, nopți reci, nopți fără ea. Durere, sevraj, buze uscate, singurătate, întuneric și gratii. Distanța dintre noi și-a luat drept premiu toate clipele frumoase, iar  sentimentele calde ce au mai rămas, s-au pierdut pe buze reci, buze care nu o puteau egala niciodată. Am scris despre mine și ea, povestea noastră fără happy-end. Mi-a cumpărat cineva foile pentru 1 milion de dolari. Durerea și dragostea vînd foarte bine. De aceea totul are o tentă ironică pentru mine. Am continuat să scriu și să vând studiourilor de filme. Am scos bani frumoși. Am cheltuit mulți pe căcaturi cu care îmi doream să umplu golul lăsat de ea, dar i-am spus demult cât este de specială. Nu o pot înlocui cu altceva.

Nu am mai reușit să scriu de un an. A dispărut și inspirația odată cu ultimul ei semn de viață. Nu mai știu nimic despre ea, abia mai știu despre mine. Cine am devenit, cine am fost? Știu doar că avionul asta aterizează pe JFK și am venit aici pentru a mă ajuta în cariera mea. New York-ul mereu m-a inspirat, chiar și de la distanță. Acum vreau să trăiesc în orașul luminilor. Vreau să mă pierd pe străzile cu atmosferă vintage și să ascult clasicul jazz, dintr-o cafenea renumită. Vreau să citesc în Central Park și să mă trezesc în zgomotul acestei jungle urbane. O să fiu fericit să mă numesc newyorkez.

 Am aterizat cu bine. Inspir adânc aerul de aici și fac primii pași către ieșirea din aeroport. Este un aer rece și ceața predomină. Mâine va fi o nouă zi. O nouă viață.

 -Taxi!